schimbul trei doarme, opt ore, este lege, căci războiul s-a terminat. Apoi: să cari apă cu căldările – este prea departe şi, în plus, este jignitor: de ce un ostaş sovietic trebuie să care apă, ca un măgar, pentru duşmanii poporului? Uneori pentru triere sau pentru a -l ataşa la altă garnitură, vagon-zak-vĂ este tras pentru vreo douăsprezece ore mai departe de gară (mai departe de vedere), încât nu ai de unde să aduci apă nici pentru bucătăria ostaşilor Armatei Roşii. Este drept -există o ieşire: pentru zeki să scoţi apă din tenderul locomotivei, o apă gălbuie, tulbure, uleioasă, ei o beau cu plăcere, nu-i nimic, în semiobscuritatea compartimentului nici nu se vede: fereastră nu există, bec de asemenea, doar lumina de pe culoare. Şi încă ceva: ca să distribui apa asta îţi ia o groază de timp. Deţinuţii nu au cănile lor, celor care au avut li s-au confiscat, deci dă-le să bea din două căni ale administraţiei, şi până beau toţi tu stai lângă ei, scoţi întruna apă cu cana şi le dai. (Ba se mai şi gâlcevesc între ei: cică să le dai mai întâi să bea celor sănătoşi, apoi tuberculoşilor şi abia pe urmă sifiliticilor! Ca şi cum în compartimentul vecin nu ar fi fost la fel: mai întâi cei sănătoşi…)

  Dar toate astea soldaţii din escortă le-ar suporta, ar căra şi apă, le-ar da să bea, dacă pe urmă porcii ăştia, după ce au băut, nu s-ar cere la budă. Şi dacă nu le dai să bea o zi şi o noapte, nu se cer nici la budă; le dai să bea o dată – o dată şi la colset, le dai de două ori – de două ori şi la budă. Cel mai simplu – să nu le dai deloc.

  Şi nu că ţi-ar părea rău de toaletă, ci pentru că este vorba de o operaţie de răspundere, s-ar putea spune – o operaţie de luptă: pentru că, multă vreme, vor fi ocupaţi un caporal şi doi soldaţi. Se instalează două santinele: una la uşa toaletei, alta la capătul celălalt al coridorului (ca să nu se năpustească într-acolo), iar caporalul trebuie să deschidă şi să închidă întruna uşa compartimentului, mai întâi ca să intre cel care se întoarce, apoi ca să iasă cel care urmează. Regulamentul nu îngăduie să iasă decât unul, ca să nu producă vreo busculadă, vreun început de răzmeriţă. Şi reise că acest deţinut slobozit la toaletă ţine alţi treizeci în compartiment şi o sută douăzeci în tot vagonul, plus oamenii din escortă! Astfel încât: „Haide! Haide! Mai iute! Mai iute!” îl zoresc pe drum şi caporalul, şi soldatul, şi el se grăbeşte, se poticneşte, de parcă fură de la stat această gaură de closet, în 1949, în „stalinul” Moscova – Kuibâşev, Schulz, un nearnţ şchiop, de acum înţelegând îndemnurile ruseşti, ţopăia într-un singur picior spre toaletă şi îndărăt, iar soldatul râdea să se prăpădească, cerându-i să ţopăie şi mai repede, într-o zi soldatul l-a îmbrâncit în faţa toaletei, şi Schulz a căzut. Soldatul s-a înfuriat şi a început să -l lovească. Cum nu se putea ridica din cauza loviturilor, Schulz s-a târât pe brânci în toaleta mizerabilă. Soldaţii din escortă râdeau în hohote*.

  Pentru ca în secundele pe care le petrece la toaletă deţinutul să nu evadeze, cât şi pentru accelerarea operaţiei, uşa toaletei nu se închide şi, urmărind procesul uşurării, soldatul de pe platformă încurajează: „Hai-hai!… Ei, gata, ţi-ajunge, gata!” Uneori, chiar de la început se dă comanda: „Numai treaba mică!” Căci altfel soldatul de la uşă nu-ţi permite. Fireşte, mâinile nu şi le spală niciodată: nu ajunge apa din rezervor şi nu au timp. Doar să atingă deţinutul robinetul chiuvetei, că soldatul mârâie numaidecât de pe platformă: „Nu te-atinge! Gata, ieşi!” (Chiar dacă vreunul are în sacul lui săpun ori prosop, nu -l scoate de ruşine: numai fraierii ar face aşa ceva.) Budă este infectă, n-ai unde călca de mizerie. Mai iute, mai iute! Şi, luând murdăria lichidă pe încălţăminte, deţinutul se strecoară în compartiment şi, sprijinindu-se pe mâini şi pe umeri, se caţără sus. Pe urmă bocancii lui murdari atârnă deasupra cuşetei de la mijloc şi din ei picură murdărie…

  Când femeile merg să-şi facă nevoile, regulamentul serviciului de gardă şi bunul-simţ cer de asemenea să nu se închidă uşa la toaletă, dar nu toţi cei din li

  *Asta cred că se cheamă „cultul personalităţii lui Stalin”, nu-i aşa?

  Escortă insistă. Unii se arată îngăduitori: bine, închideţi uşa. (Pe urmă tot o femeie va spăla toaleta după toate şi trebuie să stai şi lângă ea ca să nu fugă.)

  Chiar într-un ritm atât de rapid, pentru ca o sută douăzeci de oameni să-şi facă nevoile sunt necesare peste două ore, mai mult de un sfert din timpul de serviciu al celor trei militari din escortă! Şi tot nu-i mulţumeşti pe toţi! Şi, oricum, vreun moş cu piatră la rinichi se va plânge din nou peste o jumătate de oră şi va cere să meargă Ia toaletă; fireşte că nu i se permite, şi el va face chiar în compartiment, şi iar va avea de lucru caporalul: să -l pună să adune totul cu mâinile lui şi să -l ducă.

  Deci: cât mai puţine ieşiri la toaletă! Iar asta înseamnă mai puţină apă. Şi mai puţină mâncare: şi nu se vor mai plânge de diaree, şi nici aerul n-or să -l mai otrăvească, fiindcă, vezi bine, în vagon nu se poate respira!

  Mai puţină apă! Dar să se dea scrumbia cuvenită! Nedistribuirea apei este o măsură judicioasă, nedistribuirea scumbiei – un delict de serviciu.

  Nimeni, nimeni nu şi-a pus drept scop să ne chinuie! Felul de a proceda al escortei este întru totul justificat! Dar, precum cei dintâi creştini, noi stăm în cuşcă şi pe limbile însângerate ni se presară sare.

  Tot aşa cum militarii din escortă nu urmăresc nici un scop (câteodată urmăresc) când amestecă în acelaşi compartiment articolul Cincizeci şi Opt, cu hoţii şi infractorii