de drept comun. Pur şi simplu: sunt prea mulţi deţinuţi, vagoane puţine, iar timpul presează – când să te mai ocupi de toţi? Un compartiment este rezervat pentru femei; în celelalte trei, o sortare ar fi posibilă numai după criteriul gării de destinaţie, să fie mai uşor la descărcat.

  Credeţi că Hristos a fost răstignit între tâlhari fiindcă Pilat a vrut să -l umilească? Câtuşi de puţin. Aşa s-a nimerit în ziua aceea: trebuia răstignit, Golgota era una singură, timpul era măsurat. Şi a fost pus în rând cu răufăcătorii.

  Mi-e şi frică să mă gândesc ce ar fi trebuit să îndur dacă m-aş fi aflat în situaţia de simplu deţinut… Escorta şi ofiţerii convoiului ne tratau, pe mine şi pe tovarăşii mei, cu politeţe prevenitoare… Ca deţinut politic călătoreai spre ocnă în condiţii de relativ confort: în locurile de popas beneficiam de o încăpere separată, aveam o căruţă, şi bagajul meu în greutate de un pud mergea în căruţă…

  N-am mai pus acest paragraf între ghilimele, pentru ca lectorul să poată aprofunda. Fără ghilimele, paragraful sună, într-un fel, neobişnuit, nu-i aşa?

  Acestea le scrie P. F. Lakubovici despre anii ’90 ai secolului trecut. Cartea a fost reeditată acum spre luare-aminte despre acele vremuri sumbre. Aflăm că şi pe şlep deţinuţii politici aveau o cameră separată, şi pe^ punte – o despărţitură specială pentru plimbare. (La fel şi în romanul învierea de Tolstoi, prinţul Nehliudov poate să vină la politici pentru conversaţie.) Şi numai fiindcă în listă uitaseră să adauge în dreptul numelui de familie al lui lakubovici „curântul magic – politic” (aşa scrie el), la Ust-Kara a fost… „întâmpinat de către inspectorul ocnei. Ca un deţinut obişnuit, de drept comun: cu grosolănie, aroganţă, impertinenţă”. De altminteri, neînţelegerea s-a rezolvat în mod fericit.

  Ce vremuri neverosimile! Să amesteci politicii cu dreptul comun era considerat aproape o crimă! Pe deţinuţii de drept comun îi mânau la gară în coloană, mărşăluind pe caldarâm, cei politici puteau să meargă cu trăsura (bolşevicul Olminski’, 1899). Politicii nu erau hrăniţi de la cazanul comun, ei primeau bani pentru mâncare şi comandau mesele la un birt. Bolşevicul Olminski n-a vrut să accepte nici măcar raţia din spital, i s-a părut ordinară*. Comandantul unuia dintre corpurile închisorii Butârki şi-a cerut scuze pentru un gardian, fiindcă acela i s-a adresat lui Olminski cu „tu”: la noi, ştiţi rareori sunt aduşi politici, gardianul n-a ştiut.

  La Butârki rareori sunt aduşi politici!… Ce-i asta, un vis? Dar unde sunt duşi? Căci Lubianka şi Lefortovo încă nu existau…!

  Pe Radişcev l-au trimis în convoi ferecat în lanţuri şi, fiindcă se răcise vremea, i-au aruncat pe umeri „un cojoc spurcat”, luat de la un paznic, însă Ecaterina a trimis neîntârziat din urmă poruncă: să i se scoată lanţurile şi să i se procure toate cele de trebuinţă pentru drum. Doar pe Anna Skripnikova, în noiembrie 1927, au trimis-o cu convoiul din Butârki spre Solovki într-o rochie de vară şi cu pălărie de paie (cum fusese arestată în vară, pe urmă camera ei a fost sigiliată şi nimeni n-a vrut să-i permită să-şi ia lucrurile de iarnă).; A-i deosebi pe politici de dreptul comun înseamnă a-i respecta ca j>e nişte rivali egali, înseamnă să recunoşti că oamenii pot să aibă păreri, în felul acesta deţinutul politic îşi simte chiar libertatea politică!

  Însă de când toţi suntem „kaeri”, iar socialiştii n-au izbutit să se menţină „politici”, nu putem decât să stârnim râsul deţinuţilor şi nedumerirea gardianului, protestând fiindcă tu, politic, ai fost amestecat cu criminalii. „La noi toţi sunt criminali”, ţi-ar răspunde sincer gardienii.

  Acest amestec, această primă întâlnire şocantă are loc fie în dubă, fie în vagon-zak. Până acum, oricât te-ar fi oprimat, torturat, chinuit la anchetă, totul venea din partea chipielor albastre, pe care nu le puneai la un loc cu omenirea, tu nu vedeai în ei decât pe slujbaşul insolent, în schimb, colegii de celulă, oricât s-ar fi deosebit de tine prin experienţă şi prin nivelul de evoluţie, deşi te controversai cu ei, deşi te turnau, totuşi făceau parte din aceeaşi obişnuită şi păcătoasă umanitate, în mijlocul căreia ţi-ai petrecut toată viaţa.

  Când eşti îmbrâncit în compartimentul stalinist, te aştepţi să întâlneşti şi aici doar tovarăşi de năpastă. Toţi duşmanii şi opresorii tăi au rămas de partea cealaltă a gratiilor, aici nu îi aştepţi. Şi deodată îţi ridici capul spre tăietura pătrată din cuşeta de la mijloc, spre acest unic cer aflat deasupra ta, şi vezi acolo trei-patru – nu, nu feţe! Nu, nici chipuri de maimuţă, chipul maimuţei este mai blând şi mai gânditor! Nici altă pocitanie! Vei vedea nişte mutre dezgustătoare, hâde, cu o expresie de lăcomie şi bătaie de joc. Fiecare te

  *E adevărat că pentru toate acestea masa puşcăriaşilor de drept comun îi numea pe revoluţionarii de profesie „boiernaşi răpănoşi” (P. F. Lakubovici).

  Priveşte precum un păianjen musca picată în plasă. Pânza lor este acest grilaj, şi tu ai fost prins! Îşi strâmbă gurile de parcă se pregătesc să te muşte dintr-o parte. Când vorbesc şuieră, delectându-se cu acest şuierat mai mult decât cu vocalele şi consoanele vorbirii, şi însăşi vorbirea lor aminteşte de vorbirea rusă doar prin terminaţiile verbelor şi substantivelor, este o galimatie.

  Aceşti goriloizi ciudaţi sunt cel mai adesea în maiouri: în compartiment e zăpuşeală, gâturile lor vânoase stacojii, umerii lor rotunzi ca nişte sfere, piepturile lor măslinii pline de tatuaje n-au ştiut ce-i aceea epuizarea din închisoare. Cine sunt ei? De unde vin? Deodată, observi că de unul din aceste gâturi atârnă o cruciuliţă! Da, o cruciuliţă de aluminiu, agăţată de o sforicică. Te uiţi cu uimire şi puţin uşurat: ce înduioşător, printre ei sunt şi credincioşi; deci nu se va întâmpla nimic groaznic, însă tocmai acest „credincios” începe deodată să înjure şi de cruce, şi de toate cele sfinte (parţial, înjurăturile sunt în rusă) şi îţi vâră două degete făcute crăcăna drept în ochi, fără să te ameninţe, ci începând imediat să-ţi scoată ochii, în acest gest: „îţi scot