ochii, scârnăvie!” constă întreaga lor filosofic şi credinţă! Dacă sunt în stare să-ţi strivească ochiul ca pe o moluscă, crezi că vor cruţa ceea ce ai pe tine ori lângă tine? Cruciuliţa se leagănă la gât, tu priveşti cu ochii încă nescoşi la această mascaradă fioroasă şi nu poţi să-ţi dai seama: care dintre voi a înnebunit? Care mai urmează să înnebunească?

  Într-o singură clipă trosnesc şi se^fac praf toate obişnuinţele relaţiilor umane cu care ai trăit o viaţă întreagă, în viaţa ta dinainte – în special înainte de arestare, ba chiar şi după arestare, ba chiar, parţial, şi la anchetă – te-ai adresat celorlalţi oameni prin cuvinte şi ei îţi răspundeau prin cuvinte, şi aceste cuvinte produceau un efect, puteau să convingă, ori să respingă, ori să consimtă, îţi aminteşti felurite genuri de relaţii umane: rugămintea, porunca, mulţumirea, dar ceea ce s-a abătut asupra ta aici este în afara acestor cuvinte şi în afara acestor relaţii. Cineva coboară în calitate de trimis al mutrelor, cel mai adesea un puştan jigărit, ale cărui dezinvolutră şi obrăznicie sunt de trei ori mai dezgustătoare, şi acest drac împieliţat îţi dezleagă sacul şi îţi bagă mâinile în buzunare, nu ca pentru percheziţie, ci ca şi când ar fi ale lui! Din această clipă, nimic din ce era al tău nu mai este al tău, iar tu însuţi nu eşti decât un manechin de gutapercă pe care au fost întinse nişte lucruri de prisos, lucruri ce pot fi luate însă. Şi nici acestui dihor mic şi rău, nici mutrelor de sus nu poţi să le explici nimic prin cuvinte, nici să le refuzi, nici să le interzici, nici să le adresezi rugăminţi! Ei nu sunt oameni, asta ţi s-a explicat într-o singură clipă! Ăstora nu poţi decât să le poceşti mutra! Fără să mai aştepţi altceva, fără să-ţi mai pierzi timpul ca să dai din gură, să-i loveşti, ori pe acest copil, ori pe acele creaturi ticăloase de sus!

  Cum însă o să-i loveşti pe cei trei de jos în sus? Iar pe băiat, deşi e un dihor împuţit, parcă tot nu-ţi vine să -l pocneşti! Poţi numai să -l respingi uşurel?… Nu poţi nici să -l respingi, pentru că o să te muşte numaidecât de nas ori cei de’sus îţi vor crăpa capul (au şi cuţite, numai că nu le vor scoate Să le murdărească pe tine).

  Te uiţi la vecini, la tovarăşii tăi – haideţi ori să ne opunem, ori să protestăm! Însă toţi camarazii tăi, tot articolul Cincizeci şi Opt, jefuiţi unul câte Unul înainte de sosirea ta, şed cuminţi, gârboviţi, şi nici măcar nu-ţi ocolesc privirea, nici măcar nu te privesc ţintă, se uită indiferenţi, ca şi cum n-ar fi vorba de un act de violenţă, de un jaf, ci de un fenomen natural: iarba care creşte ori ploaia.

  Şi asta pentru că aţi pierdut ocazia, domnilor, tovarăşi şi fârtaţi! Trebuia să vă daţi seama cine sunteţi voi atunci când Strujinski şi-a dat foc în celula din Viatka, şi chiar mai înainte – când aţi fost declaraţi „kaeri”.

  Aşadar te laşi dezbrăcat de palton, în veston a fost depistată şi smulsă cu stofă cu tot bancnota de douăzeci de ruble pe care o cuseseşi acolo, sacul a fost aruncat sus, controlat, şi tot ce îţi pregătise soţia sentimentală după condamnare pentru lunga călătorie a rămas sus, şi în sac nu mai găseşti decât periuţa de dinţi…

  Dar nu toţi s-au supus aşa în anii ’30 şi ’40, doar nouăzeci şi nouă la sută. (Mi s-au povestit puţine cazuri, printre care şi acela când trei tineri voinici s-au unit să reziste hoţilor, dar nu ca să apere dreptatea în general, ori pe cei jefuiţi alături, ci doar pe ei – neutralitate armată.) Cum s-a putut oare ajunge aici? Bărbaţi! Ofiţeri! Soldaţi! Combatanţi!

  Pentru a se bate cu dârzenie, omul trebuie să fie pregătit de luptă, să o aştepte, să-i înţeleagă rostul. Aici însă erau încălcate toate condiţiile: necunoscând câtuşi de puţin mediul hoţilor, omul nu se aştepta la această luptă şi, mai ales, nu-i înţelege deloc rostul, până acum închipuindu-şi (fals) că inamicii lui sunt numai chipiele albastre. El trebuie să mai înveţe până va înţelege că piepturile tatuate nu sunt decât târtiţele caschetelor albastre, sunt acea revelare, pe care epoleţii nu o vor rosti cu glas tare: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!” Un deţinut novice vrea să se considere politic, adică: el este pentru popor, iar statul este împotriva lor. Dar pe neaşteptate, din spate şi dintr-o parte, este atacat de o puzderie de lepădături abile, şi toate diferenţierile se amestecă, şi de claritate se alege praful. (Şi deţinutul nu-şi dă prea curând seama că pleava aceea este mână în mână cu temnicerii.)

  Pentru ca să lupte cu bărbăţie, omul trebuie să ştie că are spatele asigurat, că este sprijinit din flancuri, să simtă pământul sub picioare. Toate aceste condiţii sunt irealizabile pentru Cincizeci şi Opt Trecând prin maşina de tocat a anchetei politice, omul este distrus din punct de vedere fizic: a îndurat foame, nesomn, a îngheţat în carceră, a zăcut zdrobit în bătăi. Şi dacă ar fi distrus doar fiziceşte! El este doborât şi sufleteşte. I s-a explicat şi demonstrat că toate convingerile lui, conduita de viaţă şi relaţiile cu oamenii – toate au fost false, pentru că te-au condus la înfrângere. În acel bulgăre aruncat din sala de maşini a tribunalului direct în convoiul pentru lagăr n-a mai rămas decât setea de a trăi şi o totală lipsă de înţelegere. Distrugere şi izolare definitivă – aceasta este misiunea anchetei celor încadraţi la articolul 58. Osân-diţii trebuie să priceapă că vina lor cea mai mare din perioada libertăţii a fost încercarea de a comunica şi de a se asocia unii cu alţii fără ştirea organizatorului de partid, a responsabilului sindical şi a administraţiei, în temniţă asta se transformă în teama pentru orice acţiuni colective: prezentarea pe două voci a unei plângeri sau semnarea unei hârtii de către două