persoane. Pierindu-le pentru multă vreme cheful de a se mai asocia în vreun fel, pseudopoliticii nu Sunt pregătiţi acum nici pentru a se uni împotriva hoţilor, La fel cum nu le trece prinjminte să aibă cu ei, pentru vagon sau tranzit o armă: un cuţit sau o măciucă. În primul rând – pentru ce? Împotriva cui? În al doilea rând, dacă o foloseşti, tu, care te afli sub povara articolului 58, la rejudecare poţi să primeşti şi pedeapsa cu moartea în al treilea rând, chiar mai înainte, la percheziţie, pentru cuţit nu te vor pedepsi ca pe un hoţ: cuţitul pentru el înseamnă joacă, tradiţie, inconştienţă, pentru tine – un posibil act de terorism.

  În sfârşit, majoritatea celor întemniţaţi datorită articolului 58 sunt oameni paşnici (adesea şi bătrâni, şi bolnavi), care toată viaţa s-au folosit de cuvinte, nu de pumni, şi nu ştiu să-i folosească acum, cum n-au ştiut nici altădată.

  Hoţii însă n-au trecut printr-o astfel de anchetă. Toată ancheta lor: două interogatorii, o judecată uşoară, o pedeapsă uşoară, şi nici această pedeapsă uşoară nu şi-o ispăşesc, sunt eliberaţi mai devreme: fie că sunt amnistiaţi, fie că evadează*. Nimeni nu l-a lipsit pe hoţ, nici chiar în timpul anchetei, de pachetele legale, pachete consistente din partea tovarăşilor de hoţie care au rămas în libertate. Hoţul n-a slăbit nici măcar o singură zi, şi acum, iată, pe drum se hrăneşte pe seama fraierilor*. Articolele care se aplică tagmei hoţilor şi bandiţilor nu -l oprimă deloc pe hoţ, şi el este mândru de ele, iar în această mândrie este susţinut de toţi şefii cu epoleţi albaştri ori cu găitane albastre: „Foarte bine, deşi eşti un bandit şi un ucigaş, tu nu eşti trădător de ţară, tu eşti omul nostru, o să te îndrepţi”. Articolele care se aplică hoţilor şi bandiţilor nu cuprind şi Paragraful 11, privind organizarea. Hoţilor şi bandiţilor nu le este interzisă organizarea. De ce oare? Să contribuie la educarea sentimentelor colectivismului, atât de necesare omului din societatea noastră. Confiscarea armelor la ei este o joacă, pentru deţinere de armă nu sunt pedepsiţi, este respectată legea lor („ei nu pot altfel”). Şi un nou asasinat în celulă nu măreşte pedeapsa ucigaşului, ci doar îl împodobeşte cu lauri.

 

  (Toate acestea există de foarte multă vreme. Marx condamnă lumpenpro-letariatul doar pentru o oarecare impulsivitate, inconstanţă a stării de spirit. Stalin a avut întotdeauna o slăbiciune pentru hoţi şi bandiţi: cine jefuia băncile pentru el? Încă în anul 1901 el a fost învinuit de tovarăşii de partid şi închisoare de folosirea criminalilor împotriva adversarilor politici. Din anii ’20 a apărut şi termenul îndatoritor: socialmente apropiaţi. Markarenko^ îşi însuşeşte acest punct de vedere: aceştia pot fi îndreptaţi. După el, obârşia tuturor crimelor se află în activitatea „organizaţiilor contrarevoluţionare clandestine”. Aceia sunt irecuperabili: inginerii, preoţii, micii burghezi, menşevicii.)

  De ce să nu fure dacă n-are cine să-i pună la respect? Trei-patru bandiţi uniţi şi obraznici domină câteva zeci de pseudopolitici speriaţi şi terorizaţi.

  Cu aprobarea şefilor. Pe baza Teoriei înaintate.

  *V. I. Ivanov (acum, la Uhta) a fost condamnat de nouă ori în virtutea articolului 162 (hoţie), de cinci ori în virtutea articolului 82 (evadare), în total – 37 de ani, pe care i-a „ispăşit” în cinci-şase ani.

  * Fraierul nu este hoţ, adică „Om” (cu literă mare). Fraierii sunt pur şi simplu restul omenirii, care nu se ocupă cu hoţia Dacă însă nu opun rezistenţă cu pumnii, de ce atunci victimele nu se plâng, nu reclamă? Căci fiecare sunet se aude pe coridor, iar soldatul din escortă, iată-l, se plimbă încet dincolo de gratii.

  Da, este o întrebare. Cel mai mic zgomot şi orice horcăit jalnic de auzit se aud, dar soldatul se plimbă nepăsător – de ce nu intervine? La un metru de el, în peştera întunecoasă a compartimentului un om este jefuit: de ce nu-i sare în apărare ostaşul apărător al securităţii statului?

  Tocmai de aceea! Pentru că i s-a sugerat şi lui.

  Şi mai mult: după ani de favorizare, escorta a început să încline în partea hoţilor. Militarii din escortă au devenit ei înşişi hoţi.

  De la mijlocul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’40, în acest deceniu de culme a dezmăţului hoţilor şi a oprimării politicilor, nimeni nu-şi aminteşte vreun caz când militarul din escortă să fi oprit jefuirea unui deţinut politic în celulă, în vagon ori dubă. Însă vă vor relata numeroase cazuri când acesta a primit de la hoţi lucrurile jefuite şi Ic-a adus în schimb vodcă, mâncare (mai gustoasă decât raţia), tutun. Aceste exemple au devenit deja antologice.

  Fiindcă nici sergentul din escortă nu are nimic: arma, mantaua în bandulieră, gamela, raţia de soldat. Ar fi o cruzime să-i ceri să escorteze pe un duşman al poporului îmbrăcat într-o haină de blană scumpă ori încălţat cu cizme de box, ori cu keşerul (rucsacul) plin de lucruri scumpe de la oraş, iar el să se împace cu această inegalitate. Deoarece a -l deposeda de acest lux este tot q formă a luptei de clasă, nu? Există alte norme?

  În anii 1945-1946, când deţinuţii nu veneau de altundeva, ci din Europa, văzând lucrurile europeneşti nemaivăzute cu care erau îmbrăcaţi ori pe care le aveau în raniţe, n-au mai rezistat nici ofiţerii din escorte. Destinul serviciului, care i-a ferit de front, la sfârşitul războiului i-a ferit şi de culegerea trofeelor -păi este oare drept?

  Astfel că nu întâmplător, nu din grabă şi nici din lispă de locuri, ci din interes propriu îi amesteca escorta pe hoţi şi bandiţi cu politicii în fiecare compartiment al vagon-zakŞi hoţii nu-i trăgeau pe sfoară: lucrurile prădate de la biberi*’ poposeau în geamantanele celor din escortă.

  Ce se întâmplă însă dacă „biberii” au fost încărcaţi în vagon, şi trenul a pornit, dar nici picior de hoţ, astăzi pur şi simplu nu expediază nici o gară? Sunt cunoscute şi astfel de cazuri.

  În anul 1947 de la Moscova la Vladimir au expediat pentru a-şi ispăşi condamnarea în centrala