din oraş un grup de străini. Aceştia deţineau lucruri de valoare, se vedea îndată ce deschideau geamantanele. Atunci escorta a început singură trierea sistematică a lucrurilor. Pentru a nu scăpa nimic, deţinuţii au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi aşezaţi jos, pe culoar, lângă toaletă, iar în vremea asta escorta a trecut la examinarea şi sortarea lucrurilor. Dar n-au ţinut seama că acest grup nu -l duceau în lagăr, ci într-o închisoare serioasă. La sosire, I. A. Korneev a făcut o reclamaţie scrisă, relatând totul. Oamenii din escorta respectivă au fost găsiţi şi percheziţionaţi. O parte din lucruri au fost recuperate şi înapoiate, ce nu s-a restituit a fost plătit cu bani

  *Zeki bogaţi, cu „catrafuse” şi bacili, adică grăsimi.

  Păgubaşilor. Se spunea că militarii din escortă au fost condamnaţi la zece şi cincisprezece ani. Acest lucru însă nu poate fi verificat, şi apoi era un articol pentru hoţi, au scăpat uşor.

  Acesta este un caz de excepţie, şi dacă şeful convoiului şi-ar fi temperat lăcomia la timp, şi-ar fi dat seama că aici ar fi mai bine să nu se bage. Iată însă un caz mai simplu, care ne dă speranţa să credem că n-a fost doar unul singur, în august 1945, în vagon-z, ak-umoscova – Novosibirsk (în el a călătorit A. Susi) s-a întâmplat de asemenea să nu fie hoţi. Şi aveau de străbătut un drum lung, trenurile atunci mergeau încet. Fără să se grăbească, şeful escortei a anunţat percheziţie: individual, cu lucrurile, pe culoar. Cei strigaţi erau dezbrăcaţi după regulile din închisoare, dar nu aici se ascundea tâlcul percheziţiei, pentru că deţinuţii percheziţionaţi se întorceau în celula lor ticsită şi orice cuţit, orice lucru interzis se putea transmite din mână în mână. Adevărata percheziţie consta din cercetarea tuturor lucrurilor personale, pe care le purta deţinutul, ori se aflau în rucsacul lui. Aici, lângă rucsacuri, a stat fără să se plictisească, arogant şi distant, şeful escortei, un ofiţer, şi adjunctul lui, un sergent. Lăcomia lor păcătoasă sărea în ochi, dar ofiţerul şi-o stăpânea, afişând o indiferenţă prefăcută. Era în situaţia unui bătrân desfrânat, care priveşte nişte fete tinere, dar se ruşinează de cei din jur, însă şi de fete totodată, nu ştie cum să procedeze. Ce bine i-ar fi prins câţiva hoţi! Dar nu avea hoţijn convoi.

  În convoi nu erau hoţi, însă erau dintre aceia pe care i-a atins suflarea hoţiei din închisoare şi i-a molipsit. Căci exemplul hoţilor este instructiv şi provoacă imitaţia: el adevereşte că în închisoare există şi o cale uşoară de a trăi. Într-unul din compartimente călătoreau doi până de curând foşti ofiţeri, Sanin (marinar) şi Merejkov. Amândoi aveau articolul 58, dar îşi schimbaseră convingerile. Sanin, susţinut de Merejkov, s-a declarat responsabilul compartimentului şi a cerut să fie primit de şeful escortei (ghicise ce se ascundea sub aroganţa lui, nevoia de a avea un mijlocitor!) Un caz nemaiîntâlnit, dar Sanin a fost chemat şi, undeva, a avut loc o discuţie. Urmând exemplul lui, a cerut să fie primit şi unul din alt compartiment. A fost primit şi el.

  În dimineaţa următoare nu li s-a distribuit cinci sute cincizeci de grame de pâine, cât era atunci raţia, ci doar două sute cincizeci.

  După ce s-au distribuit toate raţiile, s-a pornit un uşor mumur de nemulţumire. Murmur, dar temându-se de „acţiuni colective”, aceşti politici nu s-au manifestat. S-a găsit doar unul care l-a întrebat cu voce tare pe distribuitor:

  — Cetăţene şef! Cât cântăreşte raţia asta?

  — Cât se cuvine! I s-a răspuns.

  — Cer să fie cântărită din nou, altfel n-o primesc! A declarat hotărât disperatul.

  În tot vagonul s-a lăsat linişte. Mulţi n-au început să mănânce, aşteptând că poate o să le cântărească şi lor. Şi numaidecât şi-a făcut apariţia, în toată neprihănirea lui, ofiţerul. Toţi tăceau, şi cuvintele lui au izbit parcă mai greu şi mai inevitabil:

  — Cine s-a ridicat aici împotriva Puterii Sovietice?; Au îngheţat. (Mi se va obiecta că acesta e un procedeu general, ca şi în libertate orice şef se proclamă putere sovietică şi – poftim să discuţi cu el! Însă pentru nişte oameni speriaţi, de-abia condamnaţi pentru activitate antiso-vietică, acest lucru este cumplit.)

  — Cine a iscat răzmeriţă din cauza raţiei? A insistat ofiţerul. I

  — Cetăţene locotenent, am vrut doar… A început să se justifice rebelul vinovat.

  — Ah, tu erai canalie? Ţie nu-ţi place Puterea Sovietică?

 

  (De ce să te revolţi? De ce să mai discuţi? Nu e mai uşor să mănânci această raţie mică, să rabzi, să taci?… Acum ai dat de dracu…).

  — Hoit împuţit! Kontra! Trebuia să fii spânzurat şi mai vrei să cântăreşti raţia?! Canalie, Puterea Sovietică îţi dă să mănânci – să bei, şi tu eşti nemulţumit? Ştii ce-o să păţeşti pentru asta?

  O comandă pentru soldatul de serviciu: „Luaţi-l!” Zăngănitul încuietorii. „Ieşi afară, mâinile la spate!” Şi nenorocitul este dus.

  — Cine mai este nemulţumit? Cine mai vrea să-i cântărim pâinea încă o dată?

 

  (Ca şi cum ai putea să dovedeşti ceva! Ca şi cum te-ai plânge undeva că au fost două sute cincizeci de grame, şi pe tine te cred, iar pe locotenent, care spune că au fost exact cinci sute cincizeci, nu -l cred.)

  Câinelui bătut e de ajuns să-i arăţi biciul. Toţi ceilalţi s-au arătat mulţumiţi, şi, astfel, raţia de pedeapsă s-a statornicit pentru tot restul zilelor lungii călătorii. Nici zahăr nu le-au mai dat, îl lua escorta.

 

  (Asta se întâmpla în vara a două mari Victorii: asupra Germaniei şi asupra Japoniei, victorii care vor ridica în slăvi istoria patriei noastre, şi nepoţii şi strănepoţii vor învăţa despre ele.)

  Au flămânzit o zi, au flămânzit două, le-a mai venit mintea la cap, şi Sanin a spus celor din compartimentul său: „Iată ce este, băieţi, aşa ne ducem pe copcă. Haideţi, cei care aveţi lucruri bune, daţi-le-ncoace, o să vă aduc haleală”. Cu mare siguranţă, Sanin a început să aleagă lucrurile, unele