le lua, altele le dădea deoparte (nu toţi au consimţit să dea, dar nici nu i-a silit nimeni!) Pe urmă s-a cerut să iasă împreună cu Merejkov şi, ciudat, soldatul i-a lăsat Ei au ieşit cu lucrurile, îndreptându-se spre compartimentul escortei şi s-au întors cu pâini tăiate felii şi cu mahorcă. Erau acele pâini din cele şapte kilograme reduse din raţia compartimentului pe o zi, doar că acum nu erau destinate tuturor, în mod egal, ci doar celor care au dat lucruri.

  Şi aşa era drept: fiindcă toţi reunoscuseră că sunt mulţumiţi cu raţia micşorată. Şi era drept pentru că lucrurile valorau ceva, trebuiau plătite. Era drept şi dacă priveai în perspectivă: acestea erau lucruri prea bune pentru lagăr, acolo oricum erau condamnate să fie confiscate ori furate.

  Iar mahorcă aparţinea escortei. Soldaţii împărţeau cu deţinuţii tutunul lor vital, dar şi asta era drept, fiindcă şi ei mâncau pâinea şi zahărul deţinuţilor, prea bun pentru duşmani. Şi, în sfârşit, era drept că Sanin şi Merejkov, fără să dea vreun lucru, şi-au făcut o parte mai mare decât a celor care au oferit lucruri, pentru că fără ei nu s-ar fi aranjat toate astea.

  Aşadar, şedeau înghesuiţi în semiîntuneric, şi unii mâncau bucăţile de pâine ce aparţineau vecinilor, iar aceştia se uitau la ei. În privinţa fumatului -escorta nu permitea să se fumeze individual, ci toţi, o dată la două ore, şi întreg vagonul se învăluia în fum de parcă ardea ceva. Celor care la început s-au zgârcit cu lucrurile acum le părea rău că nu i-au dat şi ei lui Sanin şi l-au rugat acum să ia şi de la ei, însă el le-a spus că pe urmă.

  Această operaţie nu s-ar fi desfăşurat atât de bine şi până la capăt dacă n-ar fi existat întârzierile trenurilor din anii de după război, când vagon-zak-urile erau decuplate şi recuplate, ţinute prin gări ore întregi; iar fără condiţiile din anii de după război, n-ar fi existat nici acele lucruri atât de jinduite. Până la Kuibâşev au făcut o săptămână, şi toată săptămâna au primit de la stat doar două sute cincizeci de grame de pâine (de altfel dublul raţiei din Leningradul aflat sub blocadă), voblă uscată şi apă. Restul de pâine trebuia cumpărat cu lucrurile proprii. Curând oferta a depăţşit cererea, şi escorta cu mare greutate primea lucruri şi doar pe alese.

  La Kuibâşev, i-au dus la închisoarea de tranzit, i-au spălat şi i-au dus înapoi în acelaşi efectiv la acelaşi vagon. Au fost preluaţi de altă escortă, căreia i s-a predat ştafeta: i s-a explicat cum să intre în posesia lucrurilor, şi până la Novosibirsk a fost reînnoită regula de a-ţi cumpăra propria raţie. (Nu este greu să-ţi închipui că această practică molipsitoare a fost imitată cu uşurinţă în toate divizioanele de escortă.

  Când la Novosibirsk i-au dat jos din vagon printre linii, şi un alt ofiţer a venit şi i-a întrebat: „Există reclamaţii împotriva escortei?” toţi s-au pierdut cu firea şi nimeni nu i-a răspuns.

  A apreciat just acel prim şef de escortă.

  Pasagerii vagon-zak-ului se mai deosebeau de pasagerii unui tren obişnuit şi prin faptul că nu ştiu încotro merge trenul şi la ce gară trebuie să coboare: ei nu au nici bilete şi nici nu au posibilitatea să citească tăbliţele cu itinerarul. La Moscova sunt încărcaţi în vagon la o distanţă atât de mare de peron, încât nici moscoviţii nu pot să-şi dea seama la care gară, dintre cele opt, se află. Deţinuţii stau câteva ceasuri în duhoare şi înghesuială, aşteptând locomotiva de manevră, în sfârşit, vine, duce vagon-zak-ul ca să fie cuplat la o garnitură formată. Dacă e vară, se aud difuzoarele din, gară: „Moscova – Ufa pleacă de la linia a treia… La peronul întâi continuă îmbarcarea pentru Moscova -Taşkent…” înseamnă că este gara Kazan, şi cei care cunosc geografia Arhipelagului şi a traseelor lui, acum explică tovarăşilor: Vorkuta şi Peciora cad, pentru ele se pleacă din gara laroslavl; cad şi lagărele Kirov, şi lagărele Gorki.

  : Astfel nimereşte neghina în recolta gloriei. Dar oare e vorba de neghină? Căci nu există lagăre Puşkin, lagăre Gogol, lagăre Tolstoi, însă lagăre Gorki există, şi încă ce mai cuib! Şi separat o mină cu regim de lagăr purtând, numele lui Maxim Gorki” (la patruzeci de kilometri de Elghen)! Da, Alexei Maximâci. Prin inima…

  Voastră, tovarăşe, în numele vostru”. Dacă vrăjmaşul nu se predă. Ţi-a scăpat un cuvânt răutăcios şi – gata, nu mai eşti în literatură.

  V Moscova nu expediază niciodată în Bielorusia, în Ucraina, în Caucaz, acolo nu ştiu ce să mai facă cu ai lor. Ascultăm mai departe. Au dat plecarea celui de Ufa – al nostru nu s-a mişcat. A pornit şi cel de Taşkent – noi stăm. „Până la plecarea trenului Moscova – Novosibirsk… Persoanele care au însoţit pe călători sunt rugaţi… Biletele călătorilor…” A pornit. Este al nostru! Ce dovedeşte asta? Deocamdată nimic. Poate să fie şi Volga de Mijloc, şi Uralul de Sud. Poate să fie Kazahstanul, cu minele de cupru din Djezkazgan. Poate să fie şi Taişetul, cu fabrica de impregnare a traverselor (unde se spune că creozotul pătrunde prin piele în oase, şi când aburii saturează plămânii – gata, asta-i moartea). Poate fi toată Siberia până la Sovetskaia Găvan. Poate fi şi Kolâma. Şi Norilskul poate fi.

  Dacă este iarnă, vagonul este închis ermetic şi difuzoarele nu se aud. Dacă echipa de escortă respectă regulamentul, nici de la ei nu scoţi o vorbă despre itinerar. Şi pornim. Adormim în împletitura de trupuri, în ţăcănitul roţilor şi nu ştiu dacă mâine, pe fereastră, se vor vedea păduri ori întinderi de stepă. Prin fereastra din culoar. De pe cuşeta din mijloc prin grilaj, coridor, două geamuri şi încă un grilaj se văd totuşi nişte linii într-o gară şi o bucăţică de spaţiu care aleargă pe lângă tren. Dacă geamurile n-au îngheţat, uneori se poate citi şi numele gării, vreun Avsiutino sau Undol. Pe unde să fie aceste gări?… Nimeni din