compartiment nu ştie. Uneori, după soare, poţi să-ţi dai seama dacă te duc spre nord ori spre răsărit. Este posibil ca în vreun anume Tufanovo să îmbrâncească în compartimentul vostru un delincvent de drept comun jegos, care vă povesteşte că este dus la tribunalul din Danilov şi se teme să nu -l încalţe cu vreo doi ani. Aşa aflaţi că, noaptea, aţi trecut prin laroslavl şi, prin urmare, primul punct de tranzit din drum este Vologda. Şi, negreşit, în compartiment se vor găsi câţiva cunoscători care să savureze cu un aer sumbru, rostind apăsat toate „o” -urile neaccentuate din formula: „Escortei din VOlogda nu-i place să glumească!

  Dar aflând direcţia n-aţi aflat nimic: numeroasele puncte de tranzit sunt ca nişte noduri pe firul vostru, din oricare se poate schimba direcţia. Nu te atrage să mergi nici în Uhta, nici în Inta, nici în Vorkuta, crezi ca la şantierul 501 este mult mai bine: cale ferată prin tundră, prin noroiul Siberiei. Numai ea face cât toate.

  La vreo cinci ani după război, când valurile deţinuţilor au intrat totuşi pe un făgaş (ori MVD-ul şi-a înmulţit personalul), la minister au izbutit să pună ordine în milioanele de dosare şi de acum fiecare condamnat era însoţit de un plic sigilat în care se afla dosarul lui de închisoare, în acest plic era decupată o fâşie unde se scria pentru escortă itinerariul (mai mult de atât nu trebuiau să ştie, conţinutul dosarelor putea să aibă o influenţă corupătoare). Şi dacă stai lungit pe cuşeta din mijloc, şi sergentul se opreşte din întâmpalre tocmai lângă tine, şi tu te pricepi să citeşti pe dos, atunci poate izbuteşti să desluşeşti că pe cutare îl duc la Kniaj-Pogost, iar pe tine în lagărul de la Kargopol.: Acum alte emoţii, şi mai mari! Cum o fi acest lagăr din Kargopol? Cine a auzit de el?… Ce fel de munci comunei (există munci comune ucigătoare, există şi mai uşoare.) Acolo îţi rămân oasele nu-i aşa?

  Şi cum, cum, în zorul plecării, n-ai dat nici un semn de viaţă celor de acasă? Ei te mai cred încă în lagărul de la Stalinogorsk, lângă Tuia. Dacă eşti foarte nervos şi descurcăreţ, poate vei izbuti să rezolvi şi această problemă: vei găsi la careva o bucăţică de un centimetru dintr-o mină de creion, la altcineva o bucată de hârtie mototolită. Ferindu-te să nu te vadă soldatul de pe culoar (nu poţi să te întinzi cu picioarele spre ieşire, doar cu capul), chircit şi răsucit, între zdruncinăturile vagonului, scrii celor dragi că te-au luat pe neaşteptate din locul vechi şi acum nu ştii unde te duc, că de acolo vei trimite doar o scrisoare la un an – să fie pregătiţi, împăturită în triunghi, scrisoarea trebuie s-o iei cu tine la toaletă, la noroc: poate se întâmplă să te ducă acolo când trenul se apropie de o gară sau când pleacă din gară. Poate că escorta de pe platforma vagonului nu va fi atentă şi atunci, repede, apeşi pe pedală, se deschide orificiul de evacuare a murdăriei şi, făcând paravan din propriul corp, arunci scrisoarea în acest orificiu! Ea se va umezi, se va murdări, dar poate să alunece şi să cadă între şine. S-ar putea chiar să scape uscată, curentul dintre roţi o va antrena, ea se va lăsa dusă de vârtej, va nimeri sub roţi ori le va ocoli şi se va coborî lin pe taluzul terasamentului. Poate scapă întreagă, înainte de a cădea peste ea ploaia ori ninsoarea, şi este ridicată de mâna unui om. Şi dacă acesta nu este un îndoctrinai, va îndrepta adresa, va mai întări iiterele sau o va pune într-un alt plic şi, să nu spui vorbă mare, scrisoarea dumitale va ajunge la destinaţie. Da, uneori asemenea scrisori ajung – nefrancate, decolorate, spălate, mototolite, dar din ele răzbate foarte desluşit suferinţa.

  Cel mai bine ar fi să încetezi cât mai repede să mai fii acel fraier, un novice ridicol, pradă şi victimă. Există nouăzeci şi cinci la sută şanse ca scrisoarea ta să nu ajungă la destinaţie, însă, chiar dacă ajunge, nu aduce nici o bucurie în casă. Şi ce înseamnă această răsuflare scurtă: pe ore, pe zile, când ai intrat într-o ţară de epos? Timpul care desparte sosirile de plecări se măsoară aici cu deceniile, cu sfertul de secol. N-o să te întorci niciodată în lumea de odinioară! Cu cât te dezobişnuieşti mai iute de cei de acasă, şi ei se dezobişnuiesc de tine – e cu atât mai bine. Şi mai uşor!

  Şi pe cât posibil – să ai cât mai puţine lucruri, ca să nu tremuri pentru ele! Să nu ai geamantan, ca să nu ţi -l distrugă escorta la urcarea în vagon (când în compartiment sunt câte douăzeci şi cinci de oameni, ce-ai face în locul lor?). Şi să nu ai cizme noi, şi să nu ai pantofi la modă, nici costum de lână să nu ai: oricum îţi vor fi furate, luate cu forţa, smulse, schimbate fie că eşti în vagon-zak, în dubă sau în camera de primire la închisoarea de tranzit. Cedează-le fără luptă, chit că umilinţa îţi va chinui inima. Dacă ţi le iau cu forţa, te mai alegi şi cu gura însângerată. Sunt detestabile aceste mutre obraznice, apucăturile lor batjocoritoare, aceste otrepe bipede.

  — Dar, având un Lucru al tău şi tremurând pentru el, oare nu pierzi posibilitatea rară de a contempla şi înţelege? Crezi că piraţii şi corsarii, marii căpitani idealizaţi de Kipling şi Gumiliov n-au fost şi ei nişte hoţi şi bandiţi? Erau de aceeaşi speţă… Atrăgători în tablourile romantice, de ce aici dezgustă?

  Trebuie să-i înţelegi. Puşcăria este pentru ei precum casa părinteasca. Oricât îi mângâie stăpânirea, oricât le îmblânzeşte pedepsele, oricât îi amnistiază – o fatalitate interioară îi aduce iarăşi şi iarăşi aici… Într-o vreme, la noi, dreptul la proprietate a fost prigonit cu mare succes şi în libertate (pe urmă, prigonitorilor înşişi le-a plăcut să aibă) ~ de ce ar trebui să fie tolerat în închisoare?