Ai uitat gura căscată, nu ţi-ai mâncat la timp slănina, nu ţi-ai împărţit cu amicii zahărul şi tutunul – acum hoţii şi bandiţii îţi cotrobăie în sacul cu merinde ca să corecteze greşeala ta morală. Dându-ţi nişte scâlcieturi de pantofi în schimbul cizmelor tale de box, o haină pătată, în locul puloverului tău, nici ei nu vor stăpâni multă vreme aceste lucruri: cizmele tale sunt un motiv de a le pierde la cărţi de cinci ori şi de a le recâştiga, iar puloverul îl vor schimba mâine pe un litru de vodcă şi un rotocol de câmat. Peste o zi nu mai au nimic, ca şi tine. Acesta e cel de al doilea principiu al termodinamicii: nivelurile trebuie să se egalizeze…

  Să nu aveţi! Să nu aveţi nimic! Ne-au învăţat Buddha şi Hristos, stoicii, cinicii. Oare de ce nu ascultăm, noi cei atât de lacomi, această poruncă simplă? Nu înţelegem că prin avere ne pierdem sufletul?

  Mă rog, scrumbia poate să se încălzească în buzunarul tău până la punctul de tranzit, ca să nu cerşeşti apă. Dar pâinea şi zahărul care ţi le-au dat pentru două zile – să le mănânci toate o dată. Astfel nu ţi le va fura nimeni. Şi nu mai ai nici o grijă! Şi eşti liber ca pasărea cerului!

  Să ai numai ceea ce poţi să duci întotdeauna cu tine: să ştii limbi străine, să cunoşti ţări, să cunoşti oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste seminţe amare vor răsări cândva.

  Priveşte: în jurul tău sunt oameni. Poate pe unul dintre ei o să ţi -l aminteşti pe urmă toată viaţa şi o să-ţi muşti degetele că nu l-ai întrebat nimic. Să vorbeşti cât mai puţin şi să asculţi cât mai mult. De la o insulă la alta ale Arhipelagului se întind şuviţele vieţilor de oameni. Ele se răsucesc, se ating, una de alta într-o singură noapte, iată, ca în acest vagon care ţăcăne, pe urmă se despart din nou pentru totdeauna, dar tu apleacă-ţi urechea şi ascultă zumzetul lor uşor şi ţăcănitul uniform de sub vagon. Acesta-i zgomotul pe care -l iscă vârtelniţa vieţii!

  Câte poveşti neobişnuite vei auzi aici, şi cât o să mai râzi! F Iată, acest francez micuţ de lângă zăbrele: ce se tot învârte? De ce se tot miră? Ce nu poate să înţeleagă? Să-i explicăm! Dar apoi să -l şi întrebăm: cum a nimerit aici? S-a găsit cineva care ştia limba franceză şi aflăm astfel ca Max Santerre este un soldat francez. Tot aşa vioi şi curios era şi în libertate, în a sa douce France. I s-a spus cu binele să nu se mai învârtă pe lângă punctul de tranzit pentru ruşii care se repatriau, dar el a continuat să dea târcoale. Atunci sovieticii l-au invitat să bea, şi de la un moment dat el nu-şi mai aminteşte nimic. S-a trezit în avion, pe pardoseală. A văzut că era îmbrăcat în tunică şi pantaloni de soldat al Armatei Roşii, iar deasupra lui – cizmele soldatului din escortă. Acum i-au dat zece ani de lagăr, dar, fireşte, asta e o glumă proastă, totul se va lămuri nu-i aşa… O, da, se va lămuri, drăguţule, aşteaptă! (va mai primi o condamnare şi în lagăr: douăzeci şi cinci de ani, şi din lagărul Oziornâi nu va fi eliberat decât în 1957.) Cu astfel de cazuri, în anii 1945-1946, nu impresionai pe nimeni.

  Aceasta a fost o istorioară franco-rusă, iată însă una ruso-franceza. Ba nu, este pur rusească, pentru că cine, în afară de urt rus, ar putea avea în viaţă un drum atât de întortocheat? În toate timpurile la noi au crescut oameni care nu încap, debordează, ca Menşikov^ în izba din Beriozovo cum l-a pictat Surikov10. Să -l luăm, de pildă, pe Ivan Kovercenko: este şi subţirel, şi statură mijlocie, dar tot nu încape. Pentru că este o mândreţe de băiat, cu sânge clocotitor, în care dracu a mai adăugat şi nişte horilcă. Povesteşte cu plăcere despre el, şi, bineînţeles, râzând. Asemenea povestiri sunt o comoară, să tot asculţi. E drept, multă vreme nu poţi să ghiceşti: de ce l-au arestat şi de ce este un politic, însă din calificativul „politic” nu trebuie să faci o insignă de festival. Nu-i totuna cu ce greblă ne-au adunat?

  Cum bine ştie toată lumea, nemţii au fost cei care pregăteau pe ascuns războiul chimic, nu noi. Din această pricină, la retragerea noastră din Kuban, a fost foarte neplăcut că din vina unor gură-cască de la aprovizionarea cu muniţii am abandonat pe un aerodrom stive întregi de bombe chimice, şi nemţii puteau să însceneze un scandal internaţional. Atunci, douăzeci de paraşutişti, sub comanda locotenentului major Kovercenko, originar din Krasnodar, au fost lansaţi în spatele liniilor germane, ca să îngroape în pământ aceste bombe atât de periculoase. (Ascultătorii au început să caşte, căci au ghicit ce a urmat: el a căzut prizonier, iar acum este trădător de patrie. Câtuşi de puţin!) Kovercenko şi-a îndeplinit în mod strălucit misiunea, a trecut îndărăt linia frontului cu cei douăzeci de ostaşi, fără pierderi, şi a fost propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice.

  Formalităţile însă durează uneori o lună, chiar şi două, dar dacă tu nu încapi în acest Erou? „Eroul” este acordat unor băieţi cuminţi, cei dintâi la pregătirea de luptă şi politică. Dar dacă ţie îţi arde sufletul să bei ceva şi n-ai ce? Dacă eşti Erou al întregii Uniuni, atunci de ce, ticăloşii, se zgârcesc şi nu-ţi dau în plus un litru de vodcă? Ivan Kovercenko a încălecat şi, fără să ştie nimic de Caligula, a urcat cu calul la etajul întâi de la comisariatul militar orăşenesc, la comandant: dă-mi, zice, un bon pentru vodcă! (A crezut că aşa va fi mai impunător, va semăna mai mult cu un erou, şi nu va putea fi refuzat.) Pentru asta l-au arestat?

  — Nu, nicidecum! Pentru asta a fost retrogradat de la Erou la Drapelul Roşu.

  Kocervenko