avea mare poftă de băut, dar nu găsea întotdeauna şi trebuia să-şi pună mintea la contribuţie, în Polonia i-a împiedicat pe nemţi să arunce în aer un pod, şi a avut sentimentul că acest pod ar fi al lui şi până la venirea comandamentului nostru a instituit pentru polonezi taxă de trecere – pentru persoane şi vehicule: dacă nu eram cu, acum nu -l mai aveaţi, păcătoşilor! Douăzeci şi patru de ore a încasat această taxă (pentru vodcă), dar s-a plictisit, apoi – cât putea să stea acolo? Aşa că le-a propus polonezilor localnici o soluţie drepată: să le vândă lor podul. (Şi pentru asta l-au băgat la închisoare?

  — Nu-u!) Nu cerea preţ mare, dar polonezii erau nişte zgârciţi, au refuzat Şi pan ^căpitanul Kovercenko a renunţat la pod, să vă ia dracu, traversaţi gratis!

  În anul 1949 se afla în Poloţk, şef al statului major al unui regiment de paraşutişti. Aici, cei de la secţia politică a diviziei nu -l aveau deloc la inimă pe maiorul Kovercenko, pentru că desconsidera educaţia politică. Odată le-a cerut o caracterizare ca să intre la Academia Militară, dar când i-au dat-o, după ce a parcurs-o dintr-o privire, le-a azvârlit-o pe masă. „Cu această caracterizare pot să mă duc la banderovişti, nu la Academie!” (Pentru asta…?

  — Pentru asta ar fi putut încasa zece ani, dar a scăpat) Aici s-a mai adăugat şi faptul că a acordat ilegal o permisie unui soldat Şi că a condus beat o camionetă şi a distrus-o. Şi i-au dat zece. Zile de arest Dar era păzit de ostaşii lui, care îl iubeau ea pe Dumnezeu, şi ei îl lăsau să-şi petreacă noaptea în sat. Ar fi suportat arestul, dar secţia politică a început să -l ameninţe cu tribunalul! Această ameninţare l-a tulburat profund şi l-a jignit crunt pe Kovercenko: va să zică aşa merge treaba – eşti bun să le îngropi bombele, dar pentru o prăpădită de camionetă, treci la zdup, Ivane! Noaptea, a ieşit pe fereastră, a mers pe Dvina, unde ştia că un amic al său are ascunsă o barcă cu motor şi – dus a fost S-a dovedit că nu era un. Beţivan cu memorie scurtă: pentru tot ce-i făcuse secţia politică voia acum să se răzbune; în Lituania a abandonat barca, s-a dus la lituanieni şi i-a rugat: „Fraţilor, duceţi-mă la partizani! Primiţi-mă, n-o să vă pară rău, o să le arătăm noi lor!” Dar lituanienii au crezut că este un agent provocator.

  Ivan avea la el un acreditiv. Şi-a cumpărat un bilet pentru Kuban, însă pe când se apropia de Moscova s-a îmbătat criţă la vagonul restaurant Ieşind din gară, a aruncat o privire spre Moscova şi i-a poruncit unui taximetrist: „Du-mă la ambasadă!” – „La care?” – „Să le ia dracu, la oricare”. Şi şoferul l-a dus

  — Ce ambasadă? „–” Franceză „.” Foarte bine”.

  Poate că ideea lui cu ambasada se schimbase, şi intenţiile lui erau acum altele, dar vigorarea şi îndemânarea nu-i slăbiseră deloc: nu l-a speriat pe miliţianul de la poartă, a dat colţul într-o străduţă ş^ a sărit gardul de două ori mai înalt decât el. În curtea ambasadei a mers mai uşor: nimeni nu l-a zărit şi nu la reţinut, a trecut printr-o cameră, prin alta, şi a dat peste o masă întinsă. Erau multe bunătăţi pe masă, dar cel mai mult î-au impresionat perele, i se făcuse dor de pere, şi a început să îndese prin toate buzunarele. Atunci au intrat stăpânii să se aşeze la cină. „Hei. Francezilor! A atacat primul Kovercenko şi a început să strige la ei. Nu ştiu de ce i se părea lui că Franţa nu făcuse nimic bun în ultima sută de ani.

  — Voi de ce nu faceţi revoluţie? De ce vreţi să -l aduceţi la putere pe de Gaulle? Iar noi vă aprovizionăm cu grâu din Kuban! Dar gata, nu mai ţine! „–” Dar cine eşti dumneata? De unde ai apărut? „au întrebat francezii uimiţi. Kovercenko nu s-a pierdut cu firea şi a răspuns pe un ton plin de siguranţă.” Maior al MGB-ului „. Francezii s-au arătat îngrijoraţi:” Oricum, nu era nevoie să intraţi cu forţa în ce problemă? „ Să mă pupaţi în…!” le-a spus-o verde-n faţă Kovercenko, din tot sufletul.

  Şi s-a mai grozăvit puţin în faţa lor, dar a observat că din camera vecină, cineva telefonează în legătură cu el. Şi a fost îndeajuns de treaz să înceapă retragerea, dar perele au început să-i cadă din buzunare, şi un hohot de râs infamant a răsunat în spatele lui…!

  A avut puteri nu numai să plece de la ambasadă întreg şi nevătămat, dar să ajungă chiar ceva mai departe. A doua zi, de dimineaţă, s-a trezit la gara Kiev (nu cumva se pregătea să plece în Ucraina Occidentală?) Şi numaidecât l-aţi şi înhăţat.

  La anchetă l-a bătut însuşi ministrul Abakumov, tot spatele îi era o rană. Fireşte, ministrul nu l-a bătut pentru pere, şi nici pentru reproşul just adresat francezilor, ci încerca să afle cine şi când l-a recrutat. I-au dat douăzeci şi cinci de ani…

  Multe asemenea povestiri se pot auzi, dar, ca orice alt vagon, vagon-zak-ul se linişteşte o dată cu noaptea. Noaptea nu aduce nimic, nici peşte, nici apă, nici învoire la toaletă.

  Şi atunci, ca orice alt vagon, este năpădit de zgomotul uniform al roţilor, care nu deranjează câtuşi de puţin liniştea în acel moment, dacă şi escorta a plecat din coridor, din compartimentul al treilea de bărbaţi se poate vorbi cu cel de al patrulea al femeilor.

  Conversaţia cu o femeie în puşcărie este un lucru cu totul deosebit. Ea conţine ceva solemn, chiar dacă discuţi despre articole şi condamnări.

  O astfel de conversaţie a durat o noapte întreagă, şi iată în ce împrejurări. Era în iulie 1950. Compartimentul femeilor ducea lipsă de pasagere, în el nu se afla decât o tânără, fiica unui doctor din Moscova, care primise 58-10. În compartimentele bărbaţilor s-a stârnit zarvă: