escorta s-a apucat să înghesuie toţi zeki din trei compartimente în două (greu de spus câţi îngrămădiseră acum într-un compartiment). Pe urmă, au introdus un infractor care nu semăna câtuşi de puţin cu un deţinut. Mai întâi că nu era tuns: părul lui blond-auriu ondulat, tot numai cârlionţi, părea o provocare pe capul lui mare, rasat Era tânăr, chipeş, purta uniformă militară engleză. A fost condus pe coridor cu o nuanţă de respect (escorta se fâstâcise, citind intrucţiunile de pe plicul cu dosarul lui), şi fata a izbutit să remarce toate acestea. El însă nu a văzut-o (şi ce rău i-a părut pe urmă!). După zgomot şi tevatură şi-a dat seama că pentru el s-a eliberat un compartiment special, alături de ea E clar că nu trebuie să comunice cu nimeni. Cu toate acestea ea dorea să vorbească cu el. Din compartiment nu te poţi vedea unul cu altul, dar te poţi auzi dacă este linişte. Seara, târziu, când totul se potolise, fata l-a chemat încetişor (sau poate mai întâi a cântat încetişor. Pentru asta escorta trebuia s-o pedepsească, dar se-liniştiseră cu toţii, pe culoar nu mai era nimeni). Necunoscutul a auzit-o şi, învăţat de ea, s-a aşezat la fel. Şedeau acum spate în spate, rezemându-se de aceeaşi scândură groasă de trei centimetri, dar vorbeau prin grilaj, încet, făcând înconjurul acestei scânduri. Capetele şi buzele lor se aflau atât de aproape, de parcă se sărutau, dar numai că nu se puteau atinge unul pe celălalt.

  — Nici nu se puteau vedea.

  Eric Arvid Andersen înţelegea ruseşte acceptabil, vorbea cu multe greşeli, însă finalmente izbutea să transmită ideea. I-a povestit fetei uluitoarea lui Poveste (o s-o ascultăm la punctul de tranzit), iar ea lui – povestea simplă a unei studente din Moscova, condamnată în virtutea articolului 58-10. Arvid însă era captivat, a început s-o întrebe de tineretul sovietic, de viaţa oamenilor sovietici, şi a aflat cu totul altceva decât ştia înainte din ziarele occidentale de stânga şi din vizita lui oficială aici.

  Au vorbit toată noaptea, şi toate s-au potrivit în noaptea asta pentru Arvid: neobişnuitul vagon pentru deţinuţi într-o ţară străină; şi ţăcănitul nocturn, armonios, al trenului, care găseşte mereu ecou în inima noastră; şi vocea melodioasă, murmurul, răsuflarea fetei lângă urechea lui, atât de aproape, iar el nici nu putea s-o vadă! (De fapt, de un an şi jumătate nu mai auzise o voce de femeie.) Şi contopit cu această fată nevăzută (şi probabil, şi desigur, şi negreşit frumoasă), el a putut pentru prima dată să vadă Rusia, şi glasul Rusiei i-a spus toată noaptea adevărul. Se poate şi astfel cunoaşte o ţară pentru prima dată… (Dimineaţa avea să vadă prin fereastră acoperişurile ei negre, de paie, în timp ce asculta murmurul trist al tainicei călăuze.)

  Căci toate acestea sunt Rusia: şi deţinuţii pe şine, care au refuzat să facă plângere, şi fata din spatele compartimentului stalinist; şi escorta care s-a dus la culcare; perele, căzând din buzunar, bombele îngropate şi calul cocoţat la etajul întâi…

  — Jandarmii! Jandarmii! Strigau deţinuţii cu bucurie. Se bucurau că mai departe vor fi însoţiţi de jandarmii mai cumsecade, nu de escortă.

  Iar am uitat să pun ghilimelele. Acestea ni le povesteşte însuşi Korolenko*. Este drept că nouă nu ne făcea nici o plăcere vederea chipielor albastre.

  Însă, dacă ţi-a bătut sorocul în vagon-zak, eşti bucuros să vezi pe oricine.

  Într-o haltă mică, unui pasager obişnuit îi este greu să urce în tren, dar să coboare – deloc, arunci bagajul şi sari. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu deţinutul. Dacă garda închisorii locale sau miliţia nu vin după el ori întârzie cu două minute.

  — Salutare!

  — Trenul a pornit, şi acum acest deţinut păcătos este cărat până la următorul punct de tranzit. Şi este bine să fie până la următorul punct de tranzit – acolo îţi vor da să mănânci. Altfel, eşti dus până la sfârşitul rutei vagonului, vreo optsprezece ore în compartimentul gol, apoi vei porni îndărăt cu o încărcătură nouă, şi din nou poate că nu vin după tine, şi din nou mergi până la capăt! Şi în timpul ăsta nu primeşti de mâncare! Fiindcă ţi s-a dat raţia până la primul punct de recepţie, contabilitatea nu are nici o vină că închisoarea n-a trimis după tine, acum figurezi în listele Tulunului. Şi escorta nu este obligată să-ţi dea din pâinea ei. Şi te plimbă aşa de şase ori (au fost cazuri!): Irkutsk – Krasnoiarsk, Krasnoiarsk – Irkutsk, Irkutsk – Krasnoiarsk, şi când pe peronul Tulunului zăreşti chipiul albastru eşti gata să-i sari de gât: mulţumesc, scumpule, că m-ai scos din încurcătură!

  *Povestea contemporanului meu, în Opere, Moscova, 1955, vol. II, p. 166.

  Chiar şi numai în două zile de mers în vagon-zak eşti istovit, asfixiat, topit, încât, înainte de a ajunge într-un oraş mare, nu ştii cum să procedezi: să te mai chinui puţin, dar să ajungi mai repede, ori să te coboare la un punct de tranzit ca să te mai dezmorţeşti puţin?

  Iată însă că escorta se agită, aleargă. Au ieşit îmbrăcaţi în mantale, lovesc cu patul armelor, înseamnă că descarcă întregul vagon.

  La început, escorta se aşază în cerc lângă treptele vagonului şi de-abia te-ai rostogolit, ai alunecat, te-ai prăbuşit că încep cu toţii să strige la tine asurzitor din toate părţile: „Stai jos! Stai jos! Stai jos!” Este foarte eficient când strigă la tine câteva glasuri şi nu-ţi lasă timp să ridici ochii. Ca şi cum te-ai afla sub o canonadă, te chirceşti, te grăbeşti (de ce să te grăbeşti?), te lipeşti de pământ şi te aşezi când ai ajuns lângă cei care au coborât înainte.

  „Stai jos” este o comandă foarte clară, însă dacă eşti un deţinut începător, tu încă n-o înţelegi. La Ivanovo, pe liniile de garaj, la această comandă, cu geamantanul în braţe (dacă geamantanul nu a fost confecţionat în lagăr, ci cumpărat când erai în libertate, întotdeauna i se rupe minerul, şi întodeauna în momentul cel