mai nepotrivit), am făcut câţiva paşi, l-am aşezat jos în cap, şi, fără să mă uit cum şedeau cei din faţă, m-am aşezat pe geamantan. Nu puteam, în mantaua mea de ofiţer, încă nu prea murdară, cu poalele încă netăiate, nu puteam, deci, să mă aşez direct pe traverse, pe nisipul îmbibat cu păcură! Şeful escortei, cu o faţă rumenă, buhăită, faţă de rus cumsecade, s-a îndreptat în fugă spre mine. N-am izbutit să pricep ce voia. Probabil – să mă izbească în spate cu siinta cizmă, dar, pesemne, ceva l-a reţinut, şi, nefiindu-i milă de vârful lustruit al cizmei, a lovit în capul geamantanului, străpungându-l. „Stai-jos!” mi-a explicat el răspicat. Şi abia atunci mi-am dat seama că eu arătam ca un turn printre zeki din jurul meu. Fără să mai întreb: „Dar cum să stau?” am înţeles cum. Şi m-am aşezat pe mantaua pe care am vrut s-o cruţ ca toţi oamenii, aşa cum şed câinii la poartă şi pisicile la uşă.

 

  (Mai păstrez şi acum acel geamantan, şi câteodată îmi trec degetele peste gaura făcută de vârful cizmei şefului escortei. Ea nu se poate cicatriza, precum o rană pe corp sau în inimă. Lucrurile au o memorie mai bună decât noi.)

  Dar şi aşezarea în această poziţie este bine gândită. Dacă şezi cu fundul pe pământ şi genunchii ţi se ridică în faţă, centrul de greutate se află înapoi, ţi-e greu să te ridici, iar să sari în sus – imposibil. Apoi, ne aşază cât mai strâns unul lângă altul, ca să ne stingherim unul pe celălalt Dacă am vrea să ne aruncăm toţi deodată asupra escortei, până să ne mişcăm ne-au şi împuşcat, pe toţi.

  Ne aşază ca să aşteptăm duba (ne cară în grupuri, fiindcă nu încap toţi o dată) sau până se dă plecarea pe jos. Se străduiesc să ne aşeze într-un loc mai ferit, să ne vadă cât mai puţin oamenii din libertate, dar uneori n-a u cum şi ne aşază chiar pe peron, pe o platformă deschisă (la Kuibâşev este aşa). Asta înseamnă o încercare pentru oamenii liberi: noi avem dreptul deplin să-i privim cu ochii larg deschişi, în mod cinstit, dar ei, ei cum ne privesc? Cu ură? Nu-i lasă conştiinţa (doar scriitorii şi ziariştii sovietici cred că oamenii sunt băgaţi la închisoare pentru că au „săvârşit ceva”). Cu compătimire? Cu milă?

  Dacă li se notează numele? Pentru condamnare formele sunt uşor de făcut Şi cetăţenii noştri liberi şi mândri („Citiţi, invidiaţi, sunt cetăţean al Uniunii Sovietice” 11) îşi pleacă în jos capetele vinovate şi se străduiesc să nu ne vadă, ca şi când locul ar fi gol. Mai curajoase decât alţii sunt bătrânele: ele nu mai pot fi alterate, cred în Dumnezeu, şi rupând din pâinea lor sărmană ne aruncă o bucată. De asemenea nu se tem foştii deţinuţi, de drept comun fireşte, care au cunoscut lagărul. Căci ei ştiu: „Cine n-a fost, într-o zi va ajunge, cine a fost, acela nu va uita”, şi, iată, ne aruncă un pachet de ţigări pentru ca şi alţii să le arunce lor la următoarea condamnare. Pâinea azvârlită de mâna slabă a bătrânei nu ajunge până la noi, cade pe pământ, pachetul de ţigări se învârte prin aer şi cade în mijlocul nostru, dar escorta clănţăne închizătorul armei, îndreptând-o împotriva bătrânei, împotriva bunătăţii şi pâinii: „Vezi-ţi de drum, bunicuţo!”

  Şi. Pâinea cea sfântă, ruptă, rămâne în ţărână, până vom fi mânaţi de acolo.

  În general, aceste minute, când stăm jos, pe pământ, în gară, sunt dintre cele mai plăcute. Ţin minte, la Omsk, ne-au aşezat pe traverse între două garnituri lungi de vagoane de marfă. Prin locul acesta nu trecea nimeni (pesemne, postaseră la ambele capete câte un soldat: „Trecerea oprită!” Iar omul sovietic este educat şi în libertate să se supună omului în uniformă militară). Amurgea. Era în august. Pietrişul unsuros din gară încă mai păstra căldura soarelui de peste zi şi ne încălzea la şale. Gara nu se vedea, dar se afla undeva foarte aproape, dincolo de trenuri. Un patefon difuza o muzică sprinţară, care se combina cu zumzetul compact al mulţimii. Şi nu ştiu de ce nu părea deloc umilitor să stai într-un grup murdar, pe pământ, ca într-un ţarc; nu ne simţeam batjocoriţi ascultând dansurile unui tineret străin, dansuri pe care noi n-o să le dansăm niciodată; nici când ne închipuiam că, poate, acum, cineva aşteaptă pe altcineva, probabil cu flori, să meargă la plimbare. Au fost douăzeci de minute de cvasilibertate: se întunecase de-a binelea. Se aprinseseră cele dintâi stele, luminile roşii şi verzi deasupra liniilor, cânta muzica. Viaţa continuă şi fără noi – nici măcar nu-ţi este necaz.

  Să te bucuri de asemenea momente, şi închisoarea va deveni mai uşoară. Altfel vei exploda de furie.

  Dacă e periculos să ajungi cu zeki la dubă – în jur sunt drumuri şi oameni – există încă o comandă în regulamentul escortei: „Luaţi-vă de braţ!” Nu e nimic umilitor în a te lua de braţ! Bătrâni cu băieţandri, fete cu bătrâne, sănătoşi cu schilozi. Dacă o mână îţi este ocupată cu bagajul, atunci altcineva te ia de braţ, iar tu iei pe altcineva cu cealaltă mână… Acum sunteţi de două ori mai strânşi decât în formaţie obişnuită, dintr-o dată v-aţi mai îngreunat, aţi început să şchiopătaţi din pricină că bagajul vă dezechilibrează, vă incomodează şi vă clatină pe toţi. Nişte făpturi murdare, cenuşii, stupide, mergeţi precum orbii, cu aparentă solicitudine unul faţă de celălalt: caricatură a umanităţii!

  Dar poate că duba închisorii nu vine deloc. Şi poate că şeful escortei este un fricos, se teme că nu izbuteşte să vă ducă până la capăt cu bine, şi astfel, Îngreunaţi, clătinându-vă din mers, lovindu-vă de bagaje, vă târâţi prin oraş până la închisoare.

  Mai există o comandă – caricatură a cârdului de gâşte: „Luaţi-vă de căl-câie!” Asta înseamnă că aceia care au mâinile libere, să se apuce cu fiecare mână de glezna piciorului. Şi – „înainte marş!” (acum, cititorul este rugat