să lase cartea şi să meargă astfel prin cameră!… Cum este? Ce viteză aveţi? Ce vedeţi în jur? Ce părere aveţi despre încercarea de a fugi?) închipuiţi-vă un cârd de vreo treizeci-patruzeci de asemenea gâşte! (Kiev, 1940).

  Afară însă se poate prea bine să nu fie august, poate să fie decembrie 1946, şi sunteţi duşi, fără dubă, pe un ger de minus patruzeci de grade, până la închisoarea de tranzit din Petropavlovsk. Cum e uşor de bănuit, escorta vagonului nu s-a obosit să vă scoată la toaletă să zicem cu o oră înainte de a sosi în oraş. Nu voia să se murdărească. Slăbiţi de anchetă, înţepeniţi de ger, acum aproape că nu vă mai puteţi stăpâni, mai ales femeile. Ce-i de făcut?! Numai caii trebuie opriţi ca să se slobozească, numai câinele se dă la o parte ca să ridice piciorul lângă gard. Dar voi, oamenii, puteţi şi din mers, nu trebuie să ne ruşinăm de nimeni în ţara noastră. La închisoarea de tranzit se va usca… Vera Korneeva s-a aplecat să-şi aranjeze gheata A rămas în urmă cu un pas. Militarul din escortă a asmuţit câinele asupra ei, şi câinele, prin îmbrăcămintea de iarnă, a muşcat-o de fesă. Ţine pasul! Să nu rămâi în urmă. Uzbecul a căzut şi s-au pus să -l piseze cu cizmele şi cu patul armelor.

  Nu-i nici o nenorocire că nu s-a fotografiat pentru „Daily Express”. Iar pe şeful escortei, până la adânci bătrâneţi, n-o să -l judece nimeni niciodată.

  Dubele vin şi ele tot din istorie. Careta închisorii descrisă de Balzac – nu este şi ea tot o dubă? Doar că se deplasează ceva mai încet şi nu este ticsită până la refuz.

  Este drept că în anii ’20 deţinuţii, încolonaţi, străbăteau oraşul pe jos, chiar şi în Leningrad, şi la răspântii opreau circulaţia. („V-aţi săturat de furat?” îi apostrofa lumea de pe trotuaare. Nimeni nu cunoştea încă marele proiect al canalizării…)

  Dar, receptiv la noutăţile tehnicii, Arhipelagul n-a întârziat să adopte duba neagră, mai pe scurt – duba. Pe străzile noastre încă pavate cu piatră, primele dube au ieşit o dată cu primele camioane. Aveau amortizoare proaste, în ele te scutura zdravăn, dar nici deţinuţii nu erau de cristal, în schimb, încă de pe atunci, din 1927, etanşeizarea era bună: nici o fisură, nici un bec electric înăuntru: nu puteai nici să vezi, nici să respiri. Şi încă de pe atunci dubele erau încărcate până la refuz cu deţinuţi în picioare. Nu pentru că ar fi făcut-o intenţionat, dar – nu aveau roţi de ajuns.

  Mulţi ani, prin culoarea lor cenuşie, ca oţelul, dubele închisorilor îşi mărturiseau deschis apartenenţa. După război însă şi-au dat seama în capitale şi au început să le vopsească în culori mai vesele şi să scrie sus: „Pâine”

 

  (deţinuţii erau pâinea şantierelor), „Carne” (pentru mai multă exactitate trebuiau să scrie – „oase”), ba chiar şi „Beţi şampanie sovietică!” în interior, duba poate fi o simplă ladă blindată – o cuşcă goală. Poate avea bănci de o parte şi de alta a pereţilor. Asta nu înseamnă că sunt mai comode, este chiar mai rău, pentru că înghesuie în ea atâţia oameni câţi încap în picioare, însă deja unul peste altul, ca bagajele, ca baloturile. Dubele pot să aibă în partea din spate şi o boxă: un dulap îngust de oţel, pentru o persoană. Şi pot să fie în întregime numai boxe: pe partea dreaptă şi pe partea stângă, iar coridorul pentru vertuhai.

  Nici nu poţi să-ţi închipui o alcătuire atât de complexă, precum un stup de albine, privind fata care râde, cu o cupă în mână: „Beţi şampanie sovietică!” în dubă sunteţi încărcaţi cu aceleaşi strigăte din toate părţile ale escortei: „Hai! Hai! Mai iute!”, ca să nu ai timp să te uiţi în jur şi să încerci să fugi. Te înghiontesc, te îmbrâncesc ca să rămâi agăţat cu sacul în uşa îngustă, să te loveşti cu capul de pragul de sus. Cu greu se închide uşa de oţel din spate. Gata, la drum!

  Desigur, cu duba rareori te cară ore întregi, cel mult douăzeci-treizeci de minute. Dar în această jumătate de oră te scutură, te zguduie, te trânteşte, încât nu ştii dacă mai ai ceva nevătămat în tine, iar dacă eşti înalt, stai cu capul aplecat, amintindu-ţi, poate, de comodul vagon-zak.

  Duba mai înseamnă şi o altă aşezare, alte întâlniri, dintre care cele mai memorabile sunt cu hoţii şi bandiţii. Poate nu aţi avut prilejul să fiţi cu ei în acelaşi compartiment, poate nici la închisoarea de tranzit nu vă repartizează în aceeaşi celulă, însă aici sunteţi lăsaţi la mâna lor.

  Uneori, înghesuiala este atât de mare, încât nici hoţilor nu le este la îndemână să opereze. Picioarele şi mâinile voastre parcă sunt prinse în butuci între trupurile şi bagajele vecinilor. Numai la hopuri, când te scutură atât de zdravăn, încât crezi că îţi dizlocă ficatul, abia atunci vă puteţi schimba poziţia mâinilor şi picioarelor.

  Uneori este mai multă lărgime, hoţii izbutesc în jumătate de oră să controleze conţinutul tuturor bagajelor, să confişte bacilii şi cele mai bune catrafuse. Şi dacă renunţi să te baţi cu ei, o faci numai din considerente sugerate de frică şi de înţelepciune (şi, uite aşa, puţin câte puţin, începeţi să vă pierdeţi sufletul nemuritor, crezând mereu că duşmanii principali şi treburile importante sunt încă undeva înainte şi trebuie să te păstrezi pentru ele). Şi, dacă opui rezistenţă, poate te trezeşti cu un cuţit între coaste. (N-o să fie nici o anchetă, iar dacă o să fie, pe hoţi nu-i paşte nici un pericol: vor întârzia puţin în punctul de tranzit, nu vor mai pleca într-un lagăr mai îndepărtat. Recunoaşteţi că într-o încăierare dintre un socialmente apropiat şi un socialmente străin, statul nu poate să ţină parte celui din urmă.) în 1946, într-o celulă de la Butârki, Lunin, colonel în rezervă, un personaj important de la Osoaviahim, a povestit cum în faţa lui, în ziua de 8 martie, într-o