dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă), în dimineaţa aceleiaşi zile, fata, Îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea cu de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncât-o în dubă, şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei („Beţi şampanie sovietică!”), a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicicrii şi fostul ei şef?

  Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei.

  Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus:

  — Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.

  Da, dubele sunt „partea slabă” a Arhipelagului. Dacă în vagon-zak-uri nu există posibilitatea de a-i separa pe politici de criminali, în dube nu există posibilitatea de a-i separa pe bărbaţi de femei. Altfel cum ar putea bandiţii, între două închisori, „să trăiască din plin”?

  Tar dacă nu există bandiţi, atunci trebuie să mulţumim dubelor pentru aceste scurte întâlniri cu femeile! Unde altundeva în viaţa de puşcărie să le mai vezi, să le auzi şi să le atingi, dacă nu aici?

  Odată, în 1950, eram duşi de la Butârki la gară. Era mult spaţiu în dubă, iar noi – doar vreo paisprezece oameni aşezaţi pe bănci. Deodată, în ultima clipă, au mai îmbrâncit o femeie. Una singură. S-a aşezat chiar la margine, lângă uşă. Se^ temea – cu paisprezece bărbaţi într-o ladă întunecată nu ai cum să te aperi, însă din câteva cuvinte ne-am lămurit că toţi eram de-ai noştri, articolul Cincizeci şi Opt.

  Ea s-a recomandat: Repina, soţie de colonel, au arestat-o la scurtă vreme după el. Şi deodată, un militar tăcut, atât de tânăr şi slăbuţ, că nu putea fi decât locotenent, a întrebat-o: „Spune-ţi, n-aţi stat cumva cu Antonina Ivanova?” – „Cum? Dumneata eşti soţul ei? Oleg?” – „Da” – „Locotenent-colonelul Ivanov?… De la Academia Frunze?” 12 – „Da!”

  Ce fel de „da” era acesta! El ieşea dintr-un gâtlej în care se ridicase un nod, şi conţinea mai multă teamă de a afla decât bucurie. S-a aşezat lângă ea Prin cele două mici gratii de la uşile din spate răzbăteau petele difuze ale amurgului zilei de vară şi, în salturile dubei, alunecau, alunecau mereu pe faţa femeii şi a locotenent-colonelului. „Am stat cu ea în timpul anchetei. Patru luni, în aceeaşi celulă”. – „Unde se ailă acum?” – „În tot acest timp n-a trăit decât cu gândul la dumneata! Nu se temea pentru ea, ci pentru dumneata. Mai întâi – să nu te aresteze. Apoi – să nu-ţi dea o pedeapsă prea grea”. – „Dar ce face acum?” – „Zicea că doar ea e vinovată de arestarea dumitale. I-a fost atât de greu!” – „Unde se află acum?” – „Să nu te sperii. Repina i-a…

  Pus mâinile pe piept ca unui om apropiat N-ă mai suportat tensiunea asta Au luat-o de la noi. Ştii, ea. Mintea ei. Puţin. S-a tulburat. Înţelegi.?”

  Şi această furtună minusculă, învăluită în foile de oţel trece atât de paşnic printre maşinile care circulă pe şase benzi, opridu-se la semafoare şi semna-li/. Înd virajele…

  Cu acest Oleg Ivanov numai ce făcusem cunoştinţă la Butârki şi iată cum. Ne-au adunat într-o boxă la gară şi ne-au adus lucrurile de la camera de bagaje. Am fost chemat la uşă o dată cu el. Prin uşa deschisă, am văzut în coridor cum o supraveghetoare în halat cenuşiu, răscolind conţinutul geamantanului lui, a scăpat pe jos un epolet auriu de locotenent-colonel, care cine ştie cum se păstrase până acum. Ea n-a observat şi a călcat cu piciorul peste stelele lui mari.

  Şi tot călca pe ci cu gheata, ca într-o secvenţă de film. _, I-am arătat: „Fiţi atent, tovarăşe locotenent-colonel!’

  Ivanov s-a posomorit, în el încă mai stăruia noţiunea – serviciu ireproşabil. >.

  Iar acum – povestea soţiei!

  Şi toate acestea a trebuit să le suporte într-un interval de un ceas.

  Capitolul 2 PORTURILE ARHIPELAGULUI DESFĂŞURAŢI pe o masă încăpătoare o hartă mare a Patriei nostre. Marcaţi cu puncte negre, grase, toate oraşele-centre de regiuni, toate nodurile de cale ferată, toate punctele de tranzit, unde şinele iau sfârşit şi începe un fluviu sau fluviul face un cot şi începe o cărăruie de picior. Dar ce-i asta? Harta a fost pictată de muşte dezgustătoare? Nu, în felul acesta am obţinut harta măreaţă a porturilor Arhipelagului.

  E drept, nu sunt acele porturi feerice prin care ne-a purtat Alexandr Grin^, unde marinarii beau rom în taverne şi fac curte fetelor frumoase. Şi n-ai să întâlneşti aici marea caldă şi albastră (apă de scăldat aici – un litru de căciulă, şi ca să te speli mai comod – patru litri la patru persoane într-un lighean şi spălaţi-vă toţi deodată!), în rest, tot ceea ce alcătuieşte romantismul porturilor: murdărie, insecte, înjurături, tevatură, amestecătură de limbi şi bătăi, întâlneşti aici cu prisosinţă.

  Rareori întâlneşti un zek care să nu fi trecut prin trei-patru-cinci închisori de tranzit, mulţi pomenesc de zece, iar fiii GULAG-ului vor număra cu uşurinţă cincizeci. Numai că toate se încurcă în memorie prin tot ce au asemănător: escorta analfabetă; apelul anapoda al deţinuţilor în ordinea dosarelor; aşteptarea îndelungată în arşiţa soarelui sau în frigul