toamnei; o şi mai lungă aşteptare la percheziţia cu dezbrăcare; tunsoarea în condiţii infecte; băile reci şi alunecoase; closetele împuţite; coridoarele cu aer îmbâcsit; celulele întotdeauna strimte, sufocante, aproape veşnic întunecoase şi umede; căldura cărnii umane emanată din două părţi fie că stai pe pardoseală, fie pe priciul de lemn; plinea crudă, aproape lichidă; zămârca, fiartă parcă din furaje.

  Cine are o memorie ordonată şi amintirile se deapănă separat una de alta, acela acum nu mai trebuie să călătorească prin ţară, toată geografia lui este ordonată foarte bine după închisorile-tranzit. Novosibirsk? Ştim, am fost. Nişte barăci durabile, făcute din bârne groase. Irkutsk? Ăsta vine acolo unde au astupat de câteva ori ferestrele cu cărămizi. Se vede cum erau pe vremea ţarului, şi fiecare zidărie separat, şi ce răsuflători au rămas. Vologda? Da, o clădire veche cu turnuri. Closetele sunt unul peste altul, acoperişurile de lemn au putrezit, şi de sus curge peste cele de jos. Usman. Cum să nu. O puşcărie împuţită şi plină de păduchi, construcţie veche, cu bolţi. Şi o îndeasă atât de tare, încât, când încep să scoată deţinuţii ca să-i pornească în convoi mai departe, nici nu-ţi vine să crezi unde au încăput atâţia – o coadă lungă cât jumătate de oraş.

  Pe un astfel de cunoscător să nu -l necăjiţi, spunându-i că ştiţi un oraş fără închisoare de tranzit. El o să vă demonstreze cu precizie că asemenea oraşe nu există şi va avea dreptate. Salsk? Acolo îi ţin pe deportaţi în KPZ, la un loc cu inculpaţii aliaţi în anchetă. Şi în fiecare centru raional este aşa, cu ce se deosebesc de tranzit? În Sol-Ileţk? Există tranzit! În Râbinsk? Păi, închisoarea nr. 2, fosta mânăstire! Ehei, ce linişte e acolo, curţile pavate sunt pustii, lespezile vechi au fost năpădite de muşchi, la baie – găleţi de lemn curate. La Cita? Închisoarea nr. 1. În Nauşki? Acolo nu este închisoare, ci un lagăr de tranzit – totuna, în Torjok? Păi – sus pe deal, tot la mânăstire.

  Da înţelege odată, omule dragă, nu poate exista oraş fără tranzit! Căci tribunale sunt pretutindeni! Cum vrei să ajungă în lagăr? Prin văzduh?

  Fireşte sunt tranzite şi tranzite. Dar care sunt mai bune şi care mai rele, uite, aici, nu există un punct de vedere comun. Când se adună trei-patru zeki, fiecare^negreşit, îşi laudă „tranzitul” lui.

  — Închisoarea de tranzit din Ivanovo nu este renumită ca altele, dar să-i întrebi pe cei care au stat acolo în iarna 1937-1938. În primul rând, nu era încălzită. Deţinuţii nu numai că nu îngheţau, dar cei de pe priclurile de sus stăteau dezbrăcaţi. Spărgeau geamurile de la ferestre ca să nu se sufoce, în celula 21, în loc să fie doar douăzeci şi cinci de oameni, se aflau trei sute douăzeci şi trei! Sub pricluri era apă, şi întinseseră scânduri peste apă, şi pe ele şedeau întinşi deţinuţii. Iar din geamurile sparte tocmai acolo trăgea un curent de te îngheţa. De fapt, sub pricluri, era curată noapte polară: nici un fel de lumină, orice lumină o acopereau cei care stăteau pe pricluri şi între pricluri. Ca să te duci la hârdău pe culoar era imposibil, trebuia s-o iei pe marginea priclurilor. Mâncarea nu se dădea individual, ci pentru zece. Dacă vreunul dintre cei zece moare, este băgat sub prici şi este ţinut acolo până se împute. Şi primesc şi raţia lui. Toate astea încă se mai puteau suporta, dar gardienii parcă erau mânjiţi cu terebentină la fund – îi alergau pe bieţii oameni din celulă în celulă. De-abia te aşezai, că -l şi auzeai: „Drepţi! Treci în altă celulă!” Şi din nou trebuia să-ţi cauţi un loc. De ce credeţi că era atâta aglomeraţie? Pentru că trei luni de zile nu i-au dus pe deţinuţi la baie, s-au umplut de păduchi, de la păduchi – râie pe picioare şi tifos. Din cauza tifosului au instituit carantină şi patru luni n-au expediat nici un convoi.

  — Ei, băieţi, aici nu contează că era închisoarea din Ivanovo sau alta, aici contează anul. În 1937-1938 în închisorile de tranzit până şi pietrele gemeau nu numai zeki. Închisoarea din Irkutsk nu este nici ea renumită, dar în 1938, doctorii nu îndrăzneau să deschidă uşa unei celule, mergeau doar pe coridor, iar vertuhaiul striga: „Cei care au leşinat să iasă afară!

  — În 1937, băieţi, convoaie întregi străbăteau Siberia spre Kolâma şi ajungeau până la Marea Ohotsk şi Vladivostok. Pe Kolâma, vapoarele izbuteau să care numai treizeci de mii pe lună, iar din Moscova trimiteau întruna, fără număr. Ce să zic, s-au adunat o sută de mii, ai înţeles?

  — Dar cine i-a numărat’?

  — Cei care trebuiau să-i numere.

  — Dacă-i vorba de tranzitul din Vladivostok, în februarie 1937 acolo nu erau mai mulţi de patruzeci de mii.

  — Luni întregi rămâneau împotmoliţi acolo. Ploşniţele mişunau ca lăcustele! Apă – o jumătate de cănită pe zi: nu există, n-are cine să aducă! Era o zonă întreagă numai cu coreeni: au murit toţi de dizenterie, toţi! Din zona noastră, în fiecare dimineaţă erau scoşi câte o sută de morţi. Au construit o morgă, şi zeki s-au înhămat la căruţe ca să care piatră. Astăzi cari piatră, mâine te cară pe tine la morgă, în toamnă ne-am pricopsit şi cu un tifos exan-tematic. Şi noi la fel: nu dădeam morţii până nu începeau să pută – primeam şi raţia lor. Medicamente – ioc. Ne ducem la zonă – daţi-ne medicamente! Soldaţii din turnurile de pază trăgeau în noi. Pe urmă, pe cei bolnavi de tifos i-au strâns într-o baracă separată. Nu reuşeau să-i ducă pe toţi acolo, dar şi de acolo puţini mai ieşeau vii. Priclurile erau cu etaj. Dacă vreunul de pe priciul de sus are temperatură şi nu poate să iasă la closet – curge pe cei de jos! Au zăcut acolo vreo mie cinci sute. Infirmieri erau hoţii, smulgeau dinţii de aur din gura morţilor. Nu se sfiau să-i smulgă nici celor vii…