class="p1">  — Ce tot îi daţi cu Treizeci şi Şapte în sus şi treizeci şi şapte în jos? Dar Patruzeci şi Nouă în golful Vanino, în zona a 5-a nu vreţi? Treizeci şi cinci de mii! Şi câteva luni de zile! Din nou nu mai pridideau să-i transporte pe Kolâma. În fiecare noapte nu ştiu ce aveau de ne fugăreau dintr-o baracă într-alta, dintr-o zonă într-alta. Ca la fascişti: fluierături, strigăte! „Toată lumea afară, mai puţin ultimul! ^ Şi tot timpul în, pas alergător! Numai pas alergător. La pâine trimit o sută – pas alergător! După ciorbă – pas alergător! Vase nu aveam de nici un fel! Zămârca poţi s-o iei în ce pofteşti – în poale, în palme! Apa o aduceau cu cisternele, dar în ce s-o torni? O slobozeau în jeturi. Cine deschidea gura şi se nimerea sub jet – bea. Dacă se încăierau lângă cisternă, din turnul de pază – foc! Exact ca la fascişti. A venit în inspecţie generalul maior Derevianko, şeful USVITL-ului*, în faţa lui a ieşit la raport un pilot de război care şi-a sfâşiat tunica la piept:” Eu am şapte decoraţii de luptă! Cine v-a dat dreptul să trageţi asupra noastră? „Derevianko zice:” Am tras şi o să mai tragem până veţi învăţa să vă purtaţi”*.

  — Nu, băieţi, astea nu-s închisori de tranzit închisoarea de tranzit este cea din Kirov! Să nu luăm un an special, să luăm anul 1947: la închisoarea din Kirov, doi gardieni împingeau oamenii în celulă cu cizmele, numai aşa puteau închide uşa. În luna septembrie, pe priclurile cu două etaje (şi Viatka nu se afla la Marea Neagră), toţi şedeau în pielea goală din cauza căldurii, şedeau în capul oaselor, fiindcă n-aveau loc să stea întinşi: un rând şedea la cap, celălalt la picioare. Pe culoarul dintre pricluri, pe pardoseală, şedeau aşezaţi pe două rânduri, alţii şedeau printre ei în picioare, pe urmă se schimbau; săculeţele cu lucruri le ţineau în mână ori pe genunchi, nu aveau unde să le pună. Numai bandiţii, pe locurile lor legitime: etajul întâi al priclurilor de la fereastră, stăteau lungiţi confortabil. Erau atâtea ploşniţe, că te mâncau şi ziua,

  *USVITL: Upravlenie Severo-Vostocinâh Iprav [itelnâh] Tmd [ovâh] Lagherei (Administraţia lagărelor de reeducare prin muncă din nord-est), adică din ţinutul Kolâmei.

  * Hei, unde este Tribunalul Crimelor de Război al lui Bertrand Russel? De ce nu vine să culeagă probe materiale? Sau asta nu-i treaba lui?

  Îşi dădeau drumul în picaj de pe tavan. Uite aşa suferi câte o săptămână, câte o lună.

  Aş vrea să mă amestec şi eu, să povestesc despre Krasnaia Presnia în august 1945, în vara Victoriei, însă mă jenez: totuşi, noaptea, noi puteam să ne întindem picioarele cât de cât, şi ploşniţele erau moderate; toată noaptea, la lumina unor becuri puternice, şedeam goi din cauza căldurii şi transpiraţiei, iar muştele ne pişcau în voie. Dar asta nu suferă comparaţie şi îmi este ruşine să mă laud. Asudam la fiece mişcare, iar după ce mâncam, sudoarea curgea de pe noi şiroaie. Într-o celulă ceva mai mare decât o cameră de locuit, încăpeau o sută de oameni, lipiţi unul de altul că n-aveai unde să calci cu piciorul. Două ferestruici erau acoperite cu botniţe din tabla de fier, în partea de sud, şi nu numai că nu lăsau aerul să circule, dar se încingeau de la soare şi răspândeau dogoarea în celulă.

  Moscoviţii nu prea cunosc această închisoare de tranzit ce poartă un nume revoluţionar glorios^, căci nu se fac excursii. Dar ce excursii când ea încă funcţionează! Ar f i comod de vizitat, fără să te duci prea departe: la doi paşi de Şoseaua Novohoroşevskoe pe calea ferată de. Centură.

  Pe cât de absurde sunt închisorile de tranzit, la fel sunt şi discuţiile despre ele, astfel că şi acest capitol va fi şi el absurd: nu ştii la ce să te opreşti mai întâi, despre care să povesteşti, ce merită să scoţi în prim-plan. Şi cu cât se adună mai mulţi oameni în tranzit, închisoarea aceasta este cu atât mai absurdă. Pentru om este insuportabilă, pentru GULag – neconvenabilă, şi totuşi aici oamenii zac cu lunile. Şi închisoarea de tranzit devine o adevărată fabrică: raţiile de pâine sunt cărate cu toptanul pe targa, precum cărămizile pe un şantier de construcţii. Zămârca aburindă este adusă în nişte căldări de şase vedre, ridicate cu ranga de toartă.

  Închisoarea de tranzit din Kotlas era mai încordată şi mai puţin tăinuită decât multe altele, încordată pentru că de aici porneau toate drumurile spre nord-estui european al Rusiei, mai puţin tăinuită – pentru că se afla în adâncul Arhipelagului şi nu avea de cine să se ferească. Era o simplă bucată de pământ, împărţită de garduri în cuşti, şi cuştile erau toate încuiate. Deşi aici au fost deportaţi, în 1930, numeroşi ţărani (ai putea crede că n-au avut niciodată acoperişuri, dar acum nu mai are cine povesti), totuşi nici în 1938 n-au încăput nici pe departe toţi deţinuţii în barăcile şubrede, făcute din lătunoaie, acoperite cu… Prelate. Când ningea, toamna, şi dădea îngheţul, oamenii trăiau aici pe pământul gol, sub cerul liber. E drept că nu îi lăsau să înţepenească nemişcaţi, îi numărau tot timpul, îi înviorau prin controale (permanent se aflau acolo douăzeci de mii de oameni) sau percheziţii nocturne inopinate.

  — Mai târziu, în aceste cuşti au instalat corturi, în altele au ridicat barăci din bârnc, înalte de două etaje, dar, pentru a ieftini în mod raţional construcţia, între parter şi etaj nu construiau planşee, ci ridicau direct pricluri pe şase nivele cu scări verticale pe margini, pe care deţinuţii sleiţi de puteri trebuiau să se caţere precum marinarii (instalaţie mai potrivită unei nave, decât unui port).

  — În iarna 1944-1945, când toate aveau acoperiş, adăposteau numai şapte mii cinci sute de persoane. Dintre aceştia zilnic mureau câte cincizeci, şi largile cu care erau căraţi la morgă nu aveau odihnă. (Mi se va demonstra că este pe deplin suportabil, mortalitate sub unu