la sută pe zi, iar în acest ritm un om poate rezista până la cinci luni. Aşa este, dar doamna-cu-coasa – care sunt muncile din lagăr – încă nu şi-a început lucrarea. Această diminuare cu două treimi dintr-un procent pe zi constituie o pierdere netă prin uscare, şi acest scăzământ nu este admis în toate depozitele de legume.)

  Cu cât pătrunzi mai adânc în Arhipelag te izbeşte faptul că porturile construite în beton sunt tot mai mult înlocuite cu debarcadere construite pe stâlpi de lemn.

  Karabas, un lagăr de tranzit lângă Karaganda (Kazahstan). Acest toponimic a devenit nume comun: în câţiva ani a trecut prin el o jumătate de milion de oameni (Luri Karbe, în 1942, a fost înregistrat la numărul 433000). Era alcătuit din barăci scunde construite din chirpici, cu pământ pe jos. Iată una din distracţiile zilnice: toţi deţinuţii erau scoşi afară cu lucruri cu tot, pe urmă, pictorii văruiau pardoseala şi chiar desenau pe ea covoraşe. Seara zeki se culcau, ştergând cu coapsele lor şi văruiala, şi covoraşele.

  Dintre toate punctele de tranzit, Karabasul era cel mai vrednic să devină muzeu, dar, vai, nu mai există: pe locul lui s-a construit o fabrică de produse din beton armat.

  Punctul de tranzit Kniaj-Pogost (63° latitudine nordică) era alcătuit din colibe construite într-o mlaştină! O carcasă din prăjini, acoperită cu o prelată ruptă, care nu ajungea până la pământ. Înăuntrul colibei se aflau priciuiri duble tot din prăjini (prost curăţate de ramuri). Pe culoarul dintre ele – o pardoseală din prăjini. Ziua, prin pardoseală plescăia noroiul lichid, noaptea -acesta îngheţa. Dintr-un loc într-altul al zonei se circula tot pe prăjini şubrede, care se şi clătinau în sus şi în jos, şi oamenii, neîndemânatici din pricina slăbiciunii, din loc în loc, cădeau în apă şi smârc. În anul 1938, dădeau întotdeauna acelaşi fel de mâncare: crupe fierte cu oase de peşte. Era comod, pentru că punctul de tranzit nu avea străchini, nici căni şi nici linguri, deţinuţii cu atât mai puţin, îi minau cu zecile la cazan şi le turnau cu polonicul în chipie, în căciuli, în poala hainelor, în punctul de tranzit Vogvozdino (la câţiva kilometri de Ust-Vâm) unde se aflau în acelaşi timp cinci mii de oameni (cine mai auzise de Vogvozdino înainte de a citi aceste rânduri? Câte asemenea puncte de tranzit necunoscute or fi existând? Înmulţiţi-le cu cinci mii!) -deci, în Vogvozdino găteau şi zămârcă, însă nici aici nu aveau castroane, dar s-au descurcat (ce nu te învaţă nevoia!): distribuiau fiertura în lighene de baie pentru zece oameni deodată, oferindu-le prilejul să soarbă pe întrecute. (Tot aşa procedau şi la Kotlas.)

  Este adevărat că la Vogvozdino nimeni nu rămânea mai mult de un an. (Un an rămâneau cei prăpădiţi de tot, pe care îi refuzau toate lagărele.)

  Fantezia scriitorilor este săracă în comparaţie cu realitatea existenţei indigenilor din Arhipelag. Când vor să scrie ceva de rău, denigrator, despre închisoare, se leagă întotdeauna de hârdăul care ţine loc de closet. Acesta a devenit în literatură simbolul închisorii, simbolul umilinţei şi al putorii. O, Câtă superficialitate! Păi oare hârdăul este un rău pentru deţinut? Este invenţia cea mai caritabilă a temnicierilor. Toată groaza începe din clipa când hârdăul lipseşte din celulă.

  În anul 1937 în unele închisori din Siberia nu existau hârdaie, nu se găseau îndejuns. Nu fuseseră confecţionate dinainte, industria siberiana nu putea ţine pasul cu anvergura pe care o cunoştea invadarea închisorilor. Pentru celulele nou construite nu existau hârdaie la magazie, în celulele vechi erau, dar – hârbuite, mici, şi acum au socotit că-i mai înţelept să le scoată, pentru că nu mai făceau faţă invaziei deţinuţilor. Astfel, dacă închisoarea veche din Minusinsk a fost construită pentru cinci sute de persoane (Vladimir llici n-a stat în ea, avea regim de om liber), iar acum în ea au băgat zece mii, înseamnă că fiecare hârdău trebuie mărit de douăzeci de ori! Dar nu s-a mărit…

  Condeiele noastre ruseşti scriu gros, noi am trăit o sumedenie de lucruri, totuşi nu s-a descris şi nu s-a spus aproape nimic, dar pentru autorii occidentali, care examinează cu lupa fiecare celulă a existenţei, care agită eprubeta farmacistului în fasciculul unui proiector, pentru ei asta ar fi o epopee, ar fi încă zece volume din în căutarea timpului pierdut: să povesteşti despre tulburarea ce cuprinde spiritul uman când în celulă deţinuţii s-au înmulţit de douăzeci de ori şi nu există hârdău, iar la closet eşti scos o dată la douăzeci şi patru de ore! Fireşte, există multe procedee pe care ei nu le cunosc: lor nu le va trece prin cap să se urineze într-o glugă de foaie de cort şi nu vor înţelege câtuşi de puţin sfatul vecinului de a se urina în cizmă! Cu toate acestea sfatul este foarte înţelept, şi nu înseamnă că îţi vei distruge cizma ori că o vei coborî la condiţia de găleată pentru spurcăciuni. Asta presupune să-ţi scoţi cizma, s-o întorci cu talpa în sus, apoi să-i răsfrângi carâmbul, şi astfel să obţii un vas în formă de jgheab, vasul atât de mult dorit, în schimb cu câte întorsături psihologice şi-ar îmbogăţi autorii occidentali literatura (fără riscul de a-i repeta în mod banal pe maeştrii celebri) numai dacă ar cunoaşte regimul şi obicelurile aceleiaşi închisori din Minusinsk: pentru primirea hranei se dă un singur castron la patru inşi, iar apă de băut se dă o cană pentru fiecare (căni au). Şi unul dintre cei patru este nevoit să folosească strachina comună pentru satisfacerea unei nevoi presante, dar, înainte de prânz, refuză să dea rezerva lui de apă pentru spălarea castronului. Ce conflict! Ce înfruntare între patru caractere! Ce nuanţe! (Eu nu glumesc. Acesta-i un prilej când omul îşi dă arama pe faţă. Însă condeiele ruseşti nu au răgazul necesar ca să descrie aşa ceva, iar ochii ruşilor n-au timp ca să citească. Nu glumesc, pentru că numai medicii pot să spună cum câteva luni petrecute într-o astfel de celulă distrug pentru toată viaţa sănătatea unui om chiar