Şi noi care visam să ne odihnim şi să ne dezmorţim la sosirea în port! După ce am stat zile întregi înghesuiţi şi ghemuiţi în compartimentul vagon-zak-ului – cât de mult visam să ajungem la închisoarea de tranzit! Gândeam că aici ne vom putea întinde, ne vom îndrepta oasele. Că aici vom merge să ne uşurăm în tihnă. Că aici vom bea după pofta inimii şi apă rece şi…

  Apă clocotită Că aici nu ne vor sili să ne cumpărăm raţia cu preţul lucrurilor proprii. Că aici ne vor da să mâncăm o fiertură caldă. Şi, în sfârşit, că ne vom duce la baie, ne vom spăla cu apă fierbinte şi n-o să ne mai scărpinam. Şi când în dubă eram zdruncinaţi şi azvârliţi dintr-o margine într-alta, şi când iii se striga „Luaţi-vă de braţ!’”, „Luaţi-vă de călcâie!” – noi ne făceam curaj: nu-i nimic, curând ajungem la tranzit, şi acolo.

  Şi, acolo, chiar dacă vreunul dintre visurile noastre se împlineşte, până la urmă tot intervine ceva care îl strică.

  Ce ne aşteaptă la baie? Nu poţi să ştii niciodată. Pe neaşteptate, se pun să tundă femeile la zero (Krasnaia Presnia, 1950 noiembrie). Sau pe noi, bărbaţii, ne duc în coloană goi-puşcă să ne tundă frizeriţele. La baia de aburi din Vologda, trupeşa mătuşă Molia strigă: „Alinierea, bărbaţi!” şi împroşcă tot şirul cu abur dintr-un furtun, închisoarea de tranziţie din Irkutsk, dimpotrivă, consideră că este mai firesc ca personalul de serviciu al băii să fie alcătuit din bărbaţi, şi cel care le ungea pe femei cu o soluţie dezinfectantă între picioare era un bărbat Sau, la închisoarea din Novosibirsk, în camera de săpunire iarna, din robinete nu curge decât apă rece; deţinuţii se hotărăsc să cheme conducerea; vine un căpitan care nu se dă în lături să pună mâna sub robinet: „Iar eu vă spun că apa este fierbinte, s-a-nţeles?” E plictisitor să tot repet că există băi unde apa nu curge deloc; că la etuvă lucrurile sunt arse; că după baie sunteţi siliţi să alergaţi goi şi desculţi prin. Zăpadă să vă luaţi lucrurile (contrainformaţiile Frontului 2 Bielorus la Brodnica, în Polonia, 1945, am alergat şi eu).

  Chiar de la primii paşi pe care îi faci prin închisoarea de tranzit, îţi dai seama că cei care te vor ţine sub puterea lor nu sunt gardienii, nu sunt epoleţii şi uniformele, care totuşi, ori ce-ar fi, respectă cât de cât legea scrisă. Aici te afli sub puterea „slujbaşilor” – puşcăriaşi care îndeplinesc funcţii în administraţia închisorii. Acel băiaş posac care vă întâmpină încă de la sosire: „Haideţi să vă spălaţi, domnilor fascişti!”; şi acel dispecer-distribuitor de munci cu tăbliţa lui de placaj, care scormoneşte cu privirea printre rândurile noastre şi ne zoreşte la treabă; şi acel educator cu un moţ pe craniul bărbierit, care se loveşte peste picior cu un ziar făcut sul şi aruncă priviri spre bagajele noastre; şi încă alţii pe care nu-i cunoaşteţi şi se uită la bagajele voastre cu ochi de aparate Roentgen. Cât de mult se aseamănă unul cu altul! Oare unde i-aţi mai văzut în timpul deplasării voastre spre închisoarea de tranzit? Nu atât de curaţi, nu atât de spălaţi, dar cu aceleaşi mutre de animale răpitoare, cu acelaşi rânjet fioros?

  Nu-u-u! Păi ăştia sunt tot hoţi şi bandiţi! Aceiaşi boari aş i din cântecele lui Utiosov |4 Aceiaşi Jenka Jogol, Serioja-Fiara, Dimka-Maţe-Fripte, doar că nu se află după gratii, s-au spălat, s-au costumat în persoane de încredere ale statului şi, cu un aer de falsă importanţă, supraveghează disciplina – de acum a noastră. Dacă te uiţi cu atenţie la aceste mutre poţi chiar să-ţi închipui că ei sunt de spiţă rusească, că au fost cândva nişte băieţi de ţară, şi taţii lor se numeau Klim, Prohor, Guri, şi că au o constituţie asemănătoare cu a noastră: două nări, două cerculeţe luminoase în ochi, o limbă trandafirie ca să înghită hrana şi să pronunţe unele sunete ruseşti, aranjate însă în alt soi de cuvinte.

  Toţi şefii de închisori-tranzit îşi dau seama că salariile pentru toate muncile plătite pot fi încasate de rudele lor, care stau acasă, sau împărţite între cei din conducerea închisorii. Iar ca să execute aceste munci se găsesc nenumăraţi amatori printre cei socialmente apropiaţi, care vor da năvală la cel dintâi fluierat, numai ca să acosteze la închisoarea-tranzit, să nu meargă în subterane, în taiga. Toţi aceşti dispeceri, conţopişti, contabili, educatori, băiaşi, frizeri, magazionieri, bucătari, spălători de vase, spălători de rufe, croitori pentru cârpit lenjerie sunt veşnic în tranzit, ei primesc raţia de închisoare şi figurează în celule, restul şi -l pescuiesc singuri, şi fără sprijinul conducerii, din cazanul comun sau din sacii de merinde ai zeki-lor aflaţi în tranzit. Toţi aceşti „slujbaşi” ai închisorilor de tranzit consideră pe bună dreptate că în nici un lagăr nu le va fi mai bine. Când ajungem în tranzit, nu suntem complet jumuliţi, şi ei ne înşeală după pofta inimii. Aici, în locul gardienilor, ne percheziţionează ei. Înainte de percheziţie ne propun să le dăm lor banii spre păstrare, şi întocmesc în mod serios o listă, pe care n-o s-o mai vedem niciodată, la fel ca şi banii noştri. „Am dat banii noştri!” – „Cui?” se miră un ofiţer. – „Păi unuia care era pe aici!” – „Cine anume?” „Slujbaşii” n-au văzut, desigur, nimic… – „De ce i-aţi dat banii?” – „Ne-am gândit că…” – „Curcanul s-a gândit! Gândiţi mai puţin!” Şi cu asta – gata.

  — Ne propun să lăsăm lucrurile în tinda băii: „N-o să vi le ia nimeni! Cine are nevoie de ele?!” Le lăsăm. Oricum, nici în baie nu le putem lua. La întoarcere: puloverele au dispărut, mănuşile îmblănite la fel; „Ce fel de pulover era?” – „Cenuşiu…” – „înseamnă că s-a dus să se spele!” Ei ne curăţă de lucruri şi în mod cinstit: ca să ne primească geamantanul în păstrare la magazia de bagaje;