„Ăştia nu sunt hoţi! Ne explică cei mai cunoscători dintre noi. Ăştia sunt câini, care vin să intre în serviciu. Ăştia sunt duşmanii hoţilor cinstiţi. Hoţii cinstiţi stau în celule”, însă minţile noastre de iepuri fricoşi pricep anevoie. Căci au aceleaşi apucături, aceleaşi tatuaje. S-ar putea să fie duşmanii acelora, dar nici nouă nu ne sunt prieteni, asta e…

  Ne-au aşezat în curte, chiar sub ferestrele celulelor. Ferestrele au botniţe, nu poţi să vezi nimic, însă dintr-acolo ni se trimit sfaturi rostite cu voci răguşite, binevoitoare: „Hei, bărbaţi! Ştiţi care-s obicelurile pe aici? La percheziţie vă confiscă ceaiul şi tutunul. Cei care aveţi, azvârliţi-le încoace la noi, pe fereastră, o să vi le înapoiem pe urmă”. Ce ştim noi? Noi suntem nişte fraieri şi iepuri fricoşi. S-ar putea să fie adevărat ce spun ei, că ne confiscă zahărul şi tutunul. Am citit şi noi în marea literatură despre puternica solidaritate dintre puşcăriaşi, nu se înşală unul pe altul! Şi ni s-au adresat drăguţ: „Bărbaţi!” Le aruncam pungile cu tutun. Hoţii pur sânge le prind şi râd de noi: „Ah, ce fascişti nătângi!”

  Iată cu ce lozinci suntem întâmpinaţi în tranzit, deşi nu sunt agăţate pe pereţi: „Aici să nu cauţi adevărul!” „Tot ce ai, va trebui să dai!” Va trebui să dai tot! Îţi repetă asta şi gardienii, şi cei din escortă, şi hoţii. Tu eşti copleşit de povara condamnării, nu ştii ce să faci ca să mai răsufli puţin, iar toţi cei Din jur se gândesc cum să te jefuiască. Toate îşi dau mâna spre a -l oprima pe cel politic, şi aşa năpăstuit şi părăsit de soartă. „Va trebui să dai tot…” şi gardianul de la închisoarea de tranzit din Gorki clatină din cap, nelăsându-ţi nici o speranţă. Iar Hans Bernstein îi oferă uşurat mantaua de ofiţer superior, nu pur şi simplu, ci în schimbul a două căpăţâni de ceapă. De ce să te mai plângi de hoţi, când toţi gardienii de la Krasnaia Presnia umblă în cizme de box, cu care nu i-a înzestrat nimeni de la magazia unităţii? Toate le-au şpaiiit hoţii din celule şi pe urmă le-au plasat gardienilor. De ce să te plângi de bandiţi, dacă „educatorul” de la KVC* este unul dintre aceştia şi face caracterizări pentru politici (punctul de tranzit din Kemerovo)? Cum să cauţi dreptate împotriva bandiţilor de la tranzitul din Rostov, când ei se poartă aici ca pe moşia lor?

  Se spune că în 1942, la închisoarea de tranzit din Gorki, nişte deţinuţi ofiţeri (Gavrilov, tehnicianul militar Şcebetin ş.a.) s-au ridicat totuşi, i-au bătut pe hoţi şi i-au silit să se astâmpere. Întotdeauna însă aceasta e considerată ca o legendă: să se astâmpere într-o singură celulă? Şi pentru câtă vreme? Şi ce făceau caschetele albastre când „străinii” îi băteau pe cei „apropiaţi”? Când însă se povesteşte că în 1940, la tranzitul din Kotlas, bandiţii de drept comun au încercat să ia banii politicilor aşezaţi la coadă la chioşcul cu alimente, aceştia i-au bătut cu atâta sete, că nu mai puteau fi opriţi şi atunci, în apărarea bandiţilor, garda a intrat în zonă cu mitralierele -de asta nu te mai îndoieşti, seamănă leit!

  O, neamuri nesăbuite! Se zbuciumă acolo, în libertate, împrumută bani (pentru că nu au atâţia bani acasă) şi-ţi trimit nişte lucruri, îţi trimit nişte alimente – ultimul dar al săracului, însă un dar otrăvit, pentru că dintr-un flămând, dar liber, te face neliniştit şi fricos, el te privează de acea seninătate care începea să se producă în tine, de acea fermitate de neclintit, care doar ele îţi sunt necesare înainte de coborârea în infern. O, câtă înţelepciune în parabola cu cămila şi urechile acului! Aceste lucruri nu te vor lăsa să pătrunzi în împărăţia cerească a spiritului eliberat. Şi observi că şi ceilalţi, care au venit cu tine în dubă, au săculeţe la fel, cu lucruri şi cu alimente. „Cuib de canalii!” bombăneau, privindu-ne, hoţii în dubă, dar nu erau decât doi, iar noi – cincizeci şi deocamdată nu îndrăzneau să ne atingă. Acum stăm de două zile la gara din Presnia, aşezaţi pe pardoseala murdară, cu picioarele vârâte sub noi din pricina înghesuielii, însă niciunul dintre noi nu poate să observe viaţa, toţi au o grijă: cum să-şi predea bagajele la camera de păstrare. Şi cu toate că acesta e dreptul nostru, dispecerii ni -l cedează numai fiindcă închisoarea este din Moscova, iar noi încă nu ne-am pierdut înfăţişarea de moscoviţi.

  Ce uşurare! Lucrurile au fost predate (înseamnă că n-o să le dăm în acest tranzit, ci mai departe). Doar bocceluţele cu nefericitele alimente se mai leagănă în mâinile noastre. Noi, biberii, ne-am adunat prea mulţi la un loc. Începe repartizarea pe celule, împreună cu acel Valentin cu care am semnat

  *Kulturno-Vospitatelnaia Ceast (secţia cultural-educativă), secţie a administraţiei lagărelor.

  În aceaşi zi condamnarea hotărâtă de OSO şi care propunea cu atâta înduioşare să începem o viaţă nouă în lagăr, am fost îmbrânciţi într-o celulă. Nu era plină până la refuz: culoarul de trecere era liber, iar sub prici era loc berechet. Conform regulii clasice, nivelul al doilea este ocupat de bandiţi: cei mai marcanţi – chiar lângă fereastră, cei mai mici – ceva mai departe. La nivelul inferior – o masă cenuşie şi neutră. Nimeni nu se repede asupra noastră. Fără să ne uităm în jur, fără să chibzuim, lipsiţi de experienţă, ne târâm pe pardoseala de ciment sub prici, crezând că va fi plăcut acolo. Priciul este foarte scund, şi bărbaţii voinici trebuie să se târască pe brânci, lipiţi de pardoseală, în sfârşit. O să stăm întinşi şi o să discutăm în tihnă. Ba bine că nu! În semiîntunericul de aici, foşnind încetişor, în patru labe, ca nişte şobolani uriaşi, spre noi se furişează din toate părţile minorii. Aceştia sunt încă nişte copilandri,