unii chiar de doisprezece ani, dar codul îi acceptă şi pe ei. Au fost condamnaţi pentru hoţie, şi acum, aici, îşi continuă ucenicia pe lângă hoţii cu experienţă. I-au asmuţit împotriva noastră! Ne cotropesc din toate părţile şi cu o duzină de mâini trag şi smulg de pe noi şi de sub noi tot ce avem mai bun. Şi totul fără a scoate un cuvânt, nu se auzea decât răsuflarea lor haină! Suntem prinşi în cursă: nu ne putem mişca, nu ne putem ridica. Nu a trecut nici un minut, ne-au smuls săculeţele cu merinde – slănină, zahăr şi pâine – şi s-au făcut nevăzuţi, iar noi stăm lungiţi, cuprinşi de un sentiment stupid. Le-am dat merindele fără să opunem rezistenţă, acum am putea să stăm întinşi mai departe, dar nu mai este posibil. Dând caraghios din picioare, ieşim cu fundul în sus de sub pat.

  Oare sunt eu un laş? Aveam impresia că nu. Odată am ieşit direct sub bombardament în stepa deschisă. N-am. Ezitat să iau hotărârea de a merge pe un drum de ţară, ştiind că este plantat cu mine antitanc. Mi-am păstrat pe deplin sângele rece când mi-am scos bateria din încercuire şi m-am reîntors pentru a recupera „gazik” ^-ul avariat. Şi acum de ce nu -l apuc pe unul dintre aceşti oameni-şobolan şi să -l izbesc cu mutra lui trandafirie de asfaltul negru? E mic? Atunci pocneşte-i pe cei mari. Nu… Pe front ne fortifică un fel de conştiinţă suplimentară (poate întru totul falsă). Conştiinţa solidarităţii noastre ostăşeşti? Că ai un rost al tău? Conştiinţa datoriei? Pe când aici nu ai nimic din toate acestea, nu există regulament şi trebuie să descoperi totul pe pipăite.

  Ridicându-mă în picioare, mă întorc spre şeful lor, vătaful. Pe patul de la nivelul al doilea, chiar lângă fereastră, toate alimentele luate de la noi se aflau în faţa lui: şobolanii minori nu puseseră în gură nici o firimitură, la ei există disciplină. Acea parte a capului care la bipede se numeşte faţă, acestui vătaf i-o modelase natura cu dezgust şi neplăcere, sau poate din cauza vieţii de animal de pradă devenise astfel: strâmbă şi lăsată în jos, cu fruntea îngustă, cu o cicatrice primitivă şi coroane moderne de oţel la dinţii din faţă. Cu nişte ochi mici, doar cât să vadă întotdeauna obiectele cunoscute şi să nu se mire de frumuseţile lumii, mă priveşte cum priveşte mistreţul un cerb, ştiind că poate oricând să mă doboare.

  Aşteaptă. Iar eu ce fac? Sar sus ca să-i trântesc măcar un pumn în mutră, cu riscul de a cădea jos, în culoarul de trecere? Din păcate, nu.

  Sunt oare un ticălos? Până acum nu mi s-a părut ca aş fi. Iată însă că îmi este necaz, după ce am fost jefuit şi umilit, să mă târăsc din nou pe burtă sub pal Şi, indignat, îi zic vătafului că, după ce ne-a luat merindele, ar putea să ne dea măcar loc pe pat. (Oare pentru un orăşean, pentru un ofiţer, nu era o cerere firească?)

  Şi ce credeţi? Vătaful se învoieşte. În felul acesta eu îi dau slănina; şi îi recunosc autoritatea; şi constat asemănarea de concepţii: şi el i-ar fi izgonit pe cei mai slabi. El porunceşte unor neutri cenuşii să ne cedeze nouă cele două locuri pe patul de jos, la fereastră. Cei doi pleacă fără împotrivire. Ne întindem pe nişte locuri excelente. O vreme ne mai gândim cu ciudă la pierderile suferite (pantalonii mei bufanţi nu-i interesează pe hoţi, nu fac parte din uniforma lor, dar unul dintre ei pipăie pantalonii din stofă de lână ai lui Valentin, se vede că-i plac). Şi doar spre seară ajung şi la urechile noastre şoaptele mustrătoare ale vecinilor: cum am putut cere ocrotire de la hoţi şi să-i trimitem pe doi dintre ai noştri sub pat? Şi numai atunci am simţit înţepătura conştiinţei ticăloşiei săvârşite, şi m-am înroşit tot (şi mulţi ani o să mă mai înroşesc, ori de câte ori îmi voi aduce aminte). Căci deţinuţii cenuşii de pe paturile de jos sunt fraţii mei, articolul 58 -l b, prizonierii. Oare trecuse mult de când mă jurasem să împart cu ei aceeaşi soartă? Şi, acum, îi trimit să se înghesuie sub pat? E drept că nici ei nu ne-au luat apărarea împotriva hoţilor, dar de ce trebuiau ei să se bată pentru slănina noastră, dacă nici noi n-am făcut-o? Destul de multe lupte cumplite încă din prozonierat i-au făcut să nu mai creadă în ceea ce se cheamă nobleţe. Cu toate acestea nu-mi făcuseră nici un rău, pe când eu le-am făcut lor.

  Astfel ne izbim unul de celălalt, cap în cap şi bot în bot, pentru ca măcar cu trecerea anilor să devenim oameni… Să devenim oameni…

  * închisoarea de tranzit îi este necesară chiar şi unui novice, cu toate că îl jumuleşte şi îl jupoaie, îi este foarte necesară! Ea îi gradează trecerea spre lagăr. Inima omului n-ar putea suporta o trecere bruscă, dintr-un singur salt Conştiinţa lui n-ar putea rezista dintr-o dată la atâta bătaie de cap. Trebuie să se obişnuiască treptat.

  Apoi, închisoarea de tranzit îi creează o aparenţă de legătură cu cei de acasă. De aici scrie el cea dintâi scrisoare legală: uneori pentru a da de ştire că n-a fost împuşcat, alteori pentru a da informaţii privind direcţia de deplasare a convoiului, întotdeauna sunt primele cuvinte neobişnuite scrise acasă de către un om care a fost brăzdat de-a lungul şi de-a latul de plugul anchetei. Acolo, acasă, şi -l amintesc cum era înainte, dar el nu va mai fi niciodată astfel, şi acest lucru iese brusc la iveală, ca un fulger, dintr-unul din rândurile scrise neîngrijit. Neîngrijit, pentru că deşi scrisorile din tranzit sunt îngăduite şi în curte se află o cutie poştală, nu poţi în schimb nicicum să-ţi procuri hârtie şi creioane, nemaivorbind că nu ai cu ce să le ascuţi. De altfel, se mai găseşte câte o hârtie de ambalaj netezită, de la tutun ori de