Primind o astfel de scrisoare, unele femei îşi pierd capul şi pleacă nesăbuite, sperând să-şi mai prindă bărbatul la închisoarea de tranzit, deşi nu li se va aproba să se întâlnească; nu vor izbuti altceva decât să -l împovăreze cu tot telul de lucruri. Una dintre ele a sugerat, după mine, subiectul pentru un monument închinat tuturor acestor femei, indicând până şi locul.

  Întâmplarea s-a petrecut în anul 1950, la închisoarea de tranzit din Kuibâşev. Închisoarea este situată într-o depresiune (de unde totuşi se văd Porţile Volgăi de la Jiguli), deasupra căreia se ridică dinspre răsărit o colină lungă şi înaltă, acoperită de iarbă. Această colină se afla dincolo de zonă şi deasupra ei, iar noi, din vale, nu puteam să vedem cum se ajunge din afară în vârful ei. Rareori dacă se zărea cineva pe acolo, uneori păşteau câteva capre şi alergau copii. Şi iată că odată, într-o zi posomorită de vară, în vârful povâr-nişului a apărut o femeie îmbrăcată orăşeneşte. Punându-şi mâna streaşină la ochi şi mişcându-şi uşor capul, a început să examineze zona noastră de sus. În diferitele curţi ale închisorii se plimbau la această oră numeroşi deţinuţi din trei celule mari. Şi printre aceste trei sute de furnici înghesuite, cărora nu le puteai distinge chipul, ea voia să -l vadă în această prăpastie pe bărbatul său! Oare spera să i -l arate inima? Pesemne că nu-i aprobaseră întâlnirea şi atunci a urcat pe acel povârniş. Toţi deţinuţii din cele trei curţi au observat-o şi se uitau la ea. Jos, în vale, nu bătea vântul, dar acolo, sus, bătea zdravăn, îi fâlfâia rochia lungă şi jacheta, îi flutura părul, mărturisind toată dragostea şi neliniştea de care era cuprinsă.

  Cred că statuia acestei femei, aşezată chiar acolo pe colina de deasupra închisorii, cu faţa spre Porţile Jiguli, cum stătea ea, ar putea să explice destule lucruri nepoţilor noştri*.

  Multă vreme au lăsat-o în pace, presemne că garda nu avea chef să urce până acolo. Apoi a urcat un soldat, a început să strige, să dea din mâini şi a alungat-o.

  Închisoarea de tranzit îl mai înzestrează pe deţinut şi cu un orizont larg, cu o privire de perspectivă. Cum se spune: n-am ce mânca, dar trăiesc bine. În mişcarea neostoită de aici, în succesiunea zecilor şi sutelor de inşi, în sinceri-

  *Căci poate vreodată această istorie secretă, această istorie aproape pierdută a Arhipelagului nostru va fi reflectată şi în monumente! Eu, de pildă, am dinaintea ochilor încă unul: undeva pe Kolâma, pe un loc înalt – un Stalin de dimensiuni gigantice, aşa cum ar fi visat el să se vadă. Cu mustăţile de mai mulţi metri, cu rânjetul unui comandant de lagăr, cu o mână trăgând hăţurile, cu alta fluturând biciul ca să lovească atelajul alcătuit din sute de oameni, înhămaţi câte cinci şi opintindu-se din greu. Această statuie ar arăta foarte bine la marginea peninsulei Ciukotka. Lângă stâmtoarea Bering. (Aceste rânduri erau scrise când am citit Basorelief pe stâncă de Aldan-Semionov. Chiar şi în această nuvelă cenzurată există ceva asemănător. Se spune că pe înălţimea Mogutova din podişul Jiguli, deasupra Volgăi, la un kilometru de lagăr, a existat un Stalin uriaş, pictat pe stâncă în ulei, ce putea fi văzut de pe puntea vapoarelor. „

  Tatea povestirilor şi conversaţiilor (în lagăr nu poţi să vorbeşti aşa, întotdeauna te temi să nu calci pe tentaculele colaboratorului operativ), te înviorezi, te aeriseşti, te limpezeşti şi începi să înţelegi mai bine ce se întâmplă cu tine, cu poporul şi chiar cu lumea întreagă. Un tip excentric din celulă îţi poate revela nişte lucruri pe care nu le-ai citit niciodată, nicăieri.

  Pe neaşteptate, în celulă este adusă o minune: un tânăr militar înalt cu profil roman, cu părul blond, ondulat şi netuns, în uniformă engleză, parca descins direct de pe ţărmul Normandiei, un ofiţer al trupelor de invazie. Ţinuta lui este atât de mândră, ca şi cum ar aştepta să se ridice toţi în picioare în faţa lui. Însă, de fapt, el nu se aştepta că va fi introdus printre prieteni: este închis de doi ani, dar încă n-a stat într-o celulă, şi aici, la închisoarea de tranzit, a fost adus în secret într-un compartiment separat, şi acum iată, pe neaşteptate, din greşeală sau cu bună ştiinţă, a fost introdus în grajdul nostru comun. Face câţiva paşi prin celulă, observă un ofiţer german în uniforma Wehrmachtului, începe să vorbească cu el în germană şi se încing într-o discuţie atât de înverşunată, încât ai fi zis că-s gata să folosească armele, dacă ar fi avut Trecuseră cinci ani de la război, şi cum ni se împuiase capul că în Occident războiul fusese doar de formă, acum priveam contrariaţi la furia lor reciprocă: cât a stat printre noi acest neamţ, n-am avut nici un conflict cu el.

  Nimeni n-ar fi crezut povestirea lui Eric Arvid Andersen, dacă n-ar fi fost capul lui cruţat de tunsoare – un miracol în tot GULAG-ul; şi această înfăţişare de străin, şi faptul că putea să discute liber în engleză şi germană. După spusele lui, nu era fiul unui milionar, ci al unui milardar suedez (să admitem că a exagerat), după mamă – nepotul generalului englez Robertson, comandantul zonei engleze de ocupaţie din Germania Cetăţean suedez, s-a înrolat ca voluntar în armata engleză şi, într-adevăr, a debarcat în Normandia După război a devenit ofiţer activ în armata suedeză, însă era preocupat şi de probleme sociale, setea de socialism era în el mai puternică decât ataşamentul faţă de capitalurile tatălui. Urmărea cu profundă simpatie socialismul sovietic şi chiar s-a convins pe viu de înflorirea lui când a venit la Moscova ca membru al delegaţiei militare suedeze. Aici li s-au organizat banchete şi au fost duşi la vile în afara oraşului, şi acolo nu le-a fost deloc îngreunat contactul cu cetăţeni sovietici