simpli: cu artiste frumuşele, care nu se grăbeau la nici un serviciu şi îşi petreceau bucuroase vremea cu ei, chiar şi între patru ochi. Convins definitiv de triumful orânduirii noastre, la întoarcerea în Occident, Eric a publicat în presă articole în care apăra şi proslăvea socialismul sovietic. Cu asta însă a exagerat şi s-a nenorocit Exact în aceşti ani, 1947-1948, căutau să adune de pretutindeni tineri din Occident cu vederi progresiste, gata să renege capitalismul (şi părea că era de ajuns să mai recruteze vreo douăzeci, şi Occidentul se va cutremura şi se va prăbuşi). După articolele publicate, Eric a fost socotit potrivit pentru această serie, în vremea aceea făcea serviciul în Berlinul Occidental, şi, cum soţia era în Suedia, Eric, dintr-o slăbiciune bărbătească scuzabilă, vizita uneori o nemţoaică necăsătorită din Berlinul de Est. Acolo l-au prins într-o noapte şi l-au legat (oare nu la astfel De cazuri se referă proverbul: „S-a dus la o văduvioară şi-a ajuns la închisoare”? De când lumea este aşa, nu era el cel dintâi). L-au adus la Moscova, unde Gromâko7, care cândva dejunase în casa tatălui său de la Stockholm şi îl cunoştea personal pe fiu, vrând să-i întoarcă ospitalitatea, i-a propus tânărului să afurisească în mod public şi capitalismul, şi pe tatăl său. Pentru asta, fiului i se va asigura neîntârziat o viaţă de capitalist până la sfârşitul zilelor, însă cu toate că Eric nu pierdea nimic din punct de vedere material, spre uimirea lui Gromâko, el s-a arătat indignat şi a început să pronunţe cuvinte injurioase. Necrezând în fermitatea lui, l-au închis la o vilă de lângă Moscova, unde îl hrăneau ca pe un prinţ din basme (uneori îl supuneau la „represalii îngrozitoare”: nu mai veneau să ia comanda pentru meniul de a doua zi, şi în loc de puiul preferat îi aduceau antricot). I-au ticsit camera cu operele lui Marx-En-gels-Lenin-Stalin şi au aşteptat un an, crezând că se va reeduca. Spre surpriza lor, acest lucru nu s-a întâmplat. Atunci au plasat pe lângă el un fost general-lo-cotenent, care făcuse doi ani de lagăr la Norilsk. Probabil socoteau că gene-ral-locotenentul va izbuti să plece capul lui Eric în faţa grozăviilor lagărului. Dar general-locotenentul şi-a îndeplinit prost această misiune ori nu a vrut să şi-o îndeplinească, în vreo zece luni de convieţuire, el n-a făcut decât să -l înveţe pe Eric ruseasca lui stricată şi să-i întreţină repulsia, ce se născuse în el, pentru chipiele albastre, în vara lui 1950, Eric a fost chemat încă o dată la Vâşinski, el a refuzat încă o dată (împotriva tuturor regulilor, călcând în picioare existenţa cu conştiinţa!). Atunci însuşi Abakumov i-a citit lui Eric hotărârea prin care era condamnat la douăzeci de ani de închisoare (pentru ce?). Nici ei nu erau bucuroşi că se încurcaseră cu acest neisprăvit, însă nu puteau să-i dea drumul îndărăt în Occident. Şi atunci l-au transportat în compartimentul separat, atunci a ascultat prin perete povestea fetei din Moscova, iar dimineaţa a văzut pe fereastră Rusia din Riazan cu acoperişuri din paie putrede.

  Aceşti doi ani i-au întărit foarte mult încrederea în Occident. El credea orbeşte în Occident, nu voia să-i recunoască slăbiciunile, considera invincibile armatele occidentale, iar pe politicienii lui – infailibili. El n-a crezut relatarea noastră, că în timp ce el a fost închis, Stalin a hotărât blocada Berlinului şi că ea a mers ca pe roate. Gâtul alb ca laptele al lui Eric şi obrajii lui crem-gălbui deveneau stacojii de indignare când noi ne băteam joc de Churchill şi de Roosevelt. Era, de asemenea, convins că Occidentul nu va tolera recluziunea lui, a lui Eric; că, primind informaţii de la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, serviciile de spionaj vor afla că Eric nu s-a înecat la Berlin, în Spree, ci zace la închisoare în Uniune, şi va fi răscumpărat ori schimbat. (Prin această credinţă în caracterul special al destinului său printre alte destine de puşcăriaşi el amintea de ortodocşii noştri comunişti bine intenţionaţi.) în ciuda controverselor aprinse, el ne-a invitat, pe Panin şi pe mine, să -l vizităm la Stockholm, când vom avea ocazia („Pe noi ne cunoaşte toată lumea, spunea el, surâzând obosit. Tatăl meu întreţine aproape toată curtea regelui Suediei”). Deocamdată, însă, fiul miliardarului nu avea cu ce să se şteargă, şi eu i-am dăruit un prosop, cam uzat, căci aveam două. Curând l-au trimis mai departe cu convoiul*.

  Şi transferurile continuă. Ba introduc, ba scot, câte unul ori în grup, îi mî-nă cu convoiul care încotro. Aparent, această mişcare este operativă, planifi-cată^şi bine gândită, nici nu îţi vine să crezi cât este de absurdă.

  În 1949 sunt create lagărele speciale şi din hotărârea supremă a nu ştiu cui mulţimi de femei sunt transferate din lagărele nordului european al Rusiei şi din cele de dincolo de Volga – prin tranzitul din Sverdlovsk – în Siberia, în Taişet, în Oziornâi. Dar în anul 1950, cineva a găsit că e mai comod să concentreze femeile nu în lagărul din Oziornâi, ci în Dubrovnoe – în Temnikov, în Mordovia. Şi iată-le pe aceste femei, bucurându-se de toate condiţiile călătoriilor gulagoviste, cum se îndreaptă spre apus, trecând prin aceeaşi închisoare de tranzit din Sverdlovsk. În anul 1951 sunt create noi lagăre speciale în regiunea Kemerovo: iată unde este necesară munca femeilor! Şi ghinionistele femei sunt chinuite acum în lagărele din Kemerovo, unde au ajuns trecând tot prin blestematul tranzit din Sverdlovsk. A sosit epoca eliberării – dar nu pentru toate! Iar acele femei, care au rămas să-şi continue condamnarea în timpul dezgheţului general de sub Hruşciov, sunt aruncate iar din Siberia, prin închisoarea de tranzit din Sverdlovsk, în Mordovia: va fi mai sigur dacă sunt adunate laolaltă.

  Păi da, noi avem economie închisă, toate insuliţele sunt ale noastre şi pentru omul rus distanţele nu sunt atât de mari.

  Aşa ceva putea să păţească şi câte un nenorocit de zek separat. Şendrik, un flăcău voinic şi vesel, cu faţa simplă, cum se spune, muncea cinstit într-unul din lagărele din Kuibâşev şi nu simţea năpasta deasupra lui. Şi