— Şendrik să fie adus de urgenţă la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au înhăţat, l-au târât la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, de acolo, fără a mai zăbovi – la Moscova, dar în nici o închisoare Nr. 18, ci, împreună cu toţi ceilalţi, la bine cunoscuta Krasnaia Presnia. (Şendrik nu ştia nimic de Nr. 18, lui nu-i spuseseră.) Dar năpasta lui nu dormea: n-au trecut nici două zile şi l-au aruncat într-un convoi, şi acum l-au dus în Peciora Dincolo de fereastra

  *De atunci i-ani întrebat pe suedezii întâlniţi întâinplător sau pe cei care călătoreau în Suedia: cum să găsesc această familie? Au auzit de acest om care a dispărut? La întrebarea mea toţi zâmbeau: Andersen în Suedia este precum Ivanov în Rusia, iar acel miliardar nu există. Şi doar acum. După douăzeci şi doi de ani, recitind această căite, am avut o revelaţie: păi. Sigur, i s-a interzis să-şi spună numele şi prenumele adevărate! Desigur, l-a prevenit Abakumov că, în cazul când va vorbi, îl va distruge. Şi el a pornit prin închisorile de tranzit ca un Ivanov suedez. Şi doar prin nişte detalii secundare ale biografiei lui lăsa în memoria celor pe care îi întâlnea întâmplător o urmă a vieţii lui distruse. Mai spera ca orice om să şi-o salveze, ca şi milioanele de mieluşei din această carte: deocamdată o să stea la închisoare, pe urmă Occidentul indignat o să -l elibereze. Nu înţelegea tăria Răsăritului. Şi nu înţelegea că un asemenea martor, care a dat dovadă de o fermitate cum nu s-a văzut în acest Occident lipsit de vlagă, nu va fi eliberat în veci. Dar poate că încă mai trăieşte. (Notă din anul 1972)

  Vagonului, natura devenea tot mai săracă şi mai posomorâtă. Flăcăul s-a înfricoşat: el ştia de ordinul ministrului, şi, dacă îl expediază atât de rapid la nord, înseamnă că ministrul poseda materiale de temut împotriva lui. La toate neplăcerile îndurate pe drum s-a mai adăugat şi aceea că i-au furat raţia de pâine pe trei zile, şi la Peciora a ajuns clătinându-se. Peciora l-a primit cu ostilitate: l-au trimis la muncă pe timp de zloată, flămând şi fără să -l lase să se instaleze, în două zile n-a izbutit să-şi usuce cămaşa nici măcar o dată şi nici să-şi umple salteaua cu crenguţe de brad, că i-au ordonat să predea tot ce primise în dotare şi din nou l-au luat şi l-au dus şi mai departe – la Vorkuta. După cum se vedea, ministrul hotărâse să -l piardă pe Şendrik, e drept, nu doar pe el, ci întreg convoiul. La Vorkuta nu s-au atins de el o lună întreagă. Mergea la muncile comune, încă nu-şi revenise de pe urma strămutărilor, dar începea să se împace cu soarta sa de dincolo de cercul polar. Pe neaşteptate, într-o zi l-au scos din mină, l-au adus cu sufletul la gură în lagăr să predea efectele şi peste o oră l-au pornit spre sud. Asta semăna, fără nici o îndoială, a răfuială personală! L-au adus la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au ţinut o lună în celulă. Pe urmă l-a chemat nu ştiu ce locotenent-colonel şi l-a întrebat: „Unde aţi dispărut? Este adevărat că sunteţi tehnician constructor de maşini?” Şendrik a încuviinţat. Şi atunci l-au luat să -l ducă în insulele Paradisului! (Da, există şi asemenea insule în Arhipelag!)

  Acest du-te-vino de oameni, aceste destine şi aceste povestiri înfrumuseţează foarte mult viaţa închisorilor de tranzit. Şi veteranii lagărelor te povăţuiesc: stai culcat şi nu te încontra! Aici primeşti raţia garantată’ şi nu e nevoie să munceşti. Când nu este prea mare înghesuială, poţi să dormi pe săturate, întinde-te şi stai culcat de la o ciorbă la cealaltă. Nu mănânci pe săturate, dar dormi pe săturate. Numai cel care a trecut prin muncile comune din lagăr, poate înţelege că închisoarea de tranzit este casă de odihnă, fericire în drumul nostru. Şi încă un avantaj: când dormi ziua, condamnarea trece mai repede. Să-ţi omori ziua, că noaptea nu se vede!

  Este drept, ştiind că munca l-a creat pe om şi numai munca îl reeducă pe criminal, având uneori nişte munci auxiliare de făcut, alteori angajându-se să-şi consolideze finanţele pe degeaba, stăpânii închisorilor de tranzit trimit la muncă şi această forţă de muncă aflată în trecere.

  În acelaşi tranzit din Kotlas, înainte de război, această muncă nu era defel mai uşoară decât cea din lagăr, într-o zi de iarnă, şase-şapte deţinuţi slăbiţi, înhămaţi la o sanie, în mod obişnuit trasă de un tractor (!), trebuiau s-o tragă doisprezece kilometri pe fluviul Dvina până la gura râului Vâcegda. Ei se poticneau şi cădeau în zăpadă, sania se împotmolea. Se pare că nu putea fi născocită o muncă mai istovitoare! Însă asta nu era muncă, ci doar un exerciţiu de încălzire. Acolo, la gura Vâcegdei, sania trebuia încărcată cu zece metri cubi de lemne şi, în aceeaşi formaţie, acelaşi atelaj (Repin8 nu mai este, iar pentru pictorii contemporani acesta nu constituie un subiect, ci ar însemna o copie grosolană după natură), trebuia tras până la punctul de tranzit! Astfel încât ce să mai vorbim de lagăr?! Eşti mort înainte de a ajunge

  *Raţie garantată de GULag când nu exista de lucru.

  În el. (Brigadierul acestor lucrări era Kolupaev, iar mârţoagele – inginer electrician Dmitriev, locotenent-colonelul de intendenţă Beliaev, cunoscutul nostru Vasili Vlasov şi alţii – pe care azi nu-i mai poţi aduna la un loc.) în timpul războiului, închisoarea de tranzit din Arzamas îşi hrănea deţinuţii cu frunze de sfeclă, în schimb îi punea să muncească permanent. Pe lângă ea funcţionau ateliere de croitorie, un atelier de pâsiari (să clăteşti căputele de lână în apă fierbinte în care s-au adăugat acizi).

  La Krasnaia Presnia, în vara anului 1945, ne duceam să muncim ca voluntari doar ca să ieşim din celulele înăbuşitoare,