să muncim pentru dreptul de a respira o zi întreagă aer curat; pentru dreptul de a şedea fără oprelişti şi fără să te grăbeşti în closetul din scânduri (iată ce mijloc de stimulare se scapă deseori din vedere!), încălzit de soarele din august (erau zilele Potsda-mului şi Hiroshimei), cu zumzăitul paşnic al unei albine solitare; în sfârşit, pentru dreptul de a primi seara o sută de grame de pâine în plus. Ne duceau pe cheiul râului Moscova, unde se descărcau lemne. Trebuia să rostogolim buşteni dintr-o stivă şi să-i aranjăm în altă stivă. Era mai multă cheltuială de forţe, decât compensaţii şi totuşi, ne duceam acolo cu plăcere.

  De multe ori mă înroşesc când îmi amintesc de anii tinereţii (şi anii tinereţii mele i-am petrecut acolo). Dar din ceea ce te întristează tragi învăţăminte. S-a dovedit că de pe epoleţii de ofiţeri, care numai doi anişori au tresăltat pe umerii mei, s-a scuturat pulbere de aur otrăvită, ce s-a depus în adânciturile dintre coastele mele. În acea dană fluvială, tot un fel de lagăr mai mic, căci era împrejmuit de o zonă cu turnuri de pază, noi eram muncitori din afară, temporari, şi niciodată nu s-a zvonit măcar că s-ar putea să ne lase să ne ispăşim condamnarea în acest lagăr mic. Însă când ne-au aliniat pentru prima dată, şi când dispecerul-distribuitor a trecut de-a lungul rândului să aleagă din ochi brigadieri temporari, inima mea meschină bătea să se spargă sub bluza militară: pe mine, pe mine, alege-mă pe mine!

  Nu m-a ales. Dar de ce voiam asta? Aş fi făcut şi mai multe greşeli de care să-mi fie ruşine.

  O, ce greu este să te dezbari de gustul puterii!… Acest lucru trebuie înţeles.

  A fost o vreme când Krasnaia Presnia aproape că devenise capitala GULAG-ului, în sensul că oriîncotro ai fi plecat, nu puteai s-o ocoleşti, cum de altfel nu puteai să ocoleşti nicicum Moscova. Aşa cum de la Taşkent la Soci şi din Cernigov la Minsk cel mai comod este să treci prin Moscova, tot aşa şi deţinuţii, care plecau în diferite direcţii ori veneau de pretutindeni, treceau prin Presnia. Tocmai în această perioadă am nimerit şi eu acolo. Presnia stătea să se prăbuşească de atâta aglomeraţie. S-au apucat să construiască un corp nou. Doar trenurile directe, cu vagoane de transportat animale, încărcate cu deţinuţi condamnaţi de serviciile de contrainformaţii ocoleau Moscova pe linia de centură, care trecea chiar pe lângă Presnia, salutând-o, poate, cu şuierat de sirenă.

  Dar sosind la Moscova ca să schimbăm trenul, mai posedăm totuşi un bilet şi nutrim speranţa ca mai devreme ori mai târziu să pornim în direcţia ce ne-a fost destinată. La Presnia, la sfârşitul războiului şi în anii următori, nu doar cei sosiţi, dar nici persoane marcante, nici chiar şefii GULag-ului nu puteau să ştie cine şi încotro va pleca acum. Atunci, rânduielile închisorilor nu erau cristalizate precum în anii ’50, nimănui nu i se prescria nici un itinerar şi nici un punct de destinaţie, cel mult câteva note de serviciu: „Pază severă!”, „A nu se folosi decât la munci comune!” Pachete cu dosarele deţinuţilor, mape hărtănite, unele dintre ele legate cu sfoară de cânepă ori cu surogatul ei din hârtie, erau cărate de sergenţii din escortă în clădirea separată, construită din lemn, a cancelariei închisorii şi aruncate pe rafturi, pe mese, sub mese, sub scaune sau pur şi simplu pe duşumea în culoar (aşa cum prototipurile lor zăceau în celule), se dezlegau, se împrăştiau şi se amestecau. Una, două, trei camere erau ticsite cu aceste dosare amestecate. Secretarele de la cancelaria închisorii – femei libere, bine hrănite şi leneşe, îmbrăcate în rochii înflorate, asudau din pricina zăpuşelii, îşi făceau vânt cu evantaie improvizate şi flirtau cu ofiţerii din închisoare sau din escortă. Niciuna dintre ele nu dorea şi nu avea putere să scormonească în acest haos. Însă eşaloanele trebuiau să pornească! De câteva ori pe săptămână câte un tren cu vagoane roşii. Şi în fiecare zi, câte o sută de oameni erau expediaţi cu camioanele în lagărele din apropiere. Dosarul fiecărui zek trebuia să fie trimis o dată cu el. Dar cine să se ocupe de ele în această harababură, cine să le sorteze şi să alcătuiască convoaiele?

  Această treabă a fost încredinţată câtorva dispeceri-distribuitori de munci – aleşi dintre dini ori semicolori „, dintre” slujbaşii „închisorii de tranzit. Ei umblau liberi pe coridoarele închisorii, intrau în clădirea cancelariei, de ei depindea ca dosarul tău să fie introdus într-un convoi rău, sau să-şi încon-voaie spinarea îndelung ca să -l găsească şi să -l plaseze într-unul bun. (Novicii nu se înşelau crezând că există lagăre ale morţii, dar se înşelau amarnic, crezând că există altele mai bune.” Bune” nu pot fi lagărele, ci doar unele destine în aceste lagăre, iar asta nu se aranjează decât acolo, pe loc.) Că întreg viitorul deţinuţilor depindea de un alt deţinut ca şi ei, cu care poate ar trebui să găsească un prilej să stea de vorbă (chiar prin intermediul băieşului), căruia poate că ar trebui să-i strecoare ceva spagă (chiar prin intermediul magazionerului) – era chiar mai rău decât dacă destinul i-ar fi fost hotărât orbeşte de rostogolirea zarurilor. Această posibilitate nevăzută şi ratată de a merge la Nalcik în loc de Norilsk în schimbul unei scurte de piele, la Serebrianâi Bor în loc de Taişet – în schimbul unui kilogram de slănină (şi s-ar putea să te lipseşti şi de scurtă, şi de slănină degeaba) nu făcea decât să rănească şi să agite sufletele obosite. Poate că cineva a reuşit, poate că cineva s-a aranjat în felul acesta, dar erau mai fericiţi aceia care n-au avut nimic de dat ori s-au ferit de această ispită.

  *Semicolorul este acela care prin spirit se apropie de lumea hoţilor, care se străduieşte să-şi însuşească legile lor, dar încă nu a fost acceptat în mediul acestora.

  Această supunere în faţa destinului, faptul de a nu lăsa voinţa să-ţi organizeze viaţa, recunoaşterea faptului că este imposibil să prevezi ce