este mai bun şi ce este mai rău, dar că este uşor să faci un pas pe care pe urmă îl vei regreta – toate acestea îl eliberează pe deţinut de o parte a lanţurilor sale, îl face mai liniştit şi îi conferă chiar un aer de măreţie.

  Astfel, deţinuţii şedeau întinşi de-a valma în celule, iar destinele lor zăceau în teancuri neclintite în camerele cacelariei închisorii. Dispecerii luau dosarele din colţul cel mai accesibil. Şi se întâmpla că unii zeki se sufocau câte două şi câte trei luni în această Presnia blestemată. Alţii însă treceau prin ea cu viteză de meteoriţi. Din pricina acestei aglomeraţii, din pricina grabei şi dezordinilor cu dosarele, la Presnia (ca de altfel şi în alte închisori de tranzit) avea loc schimbul de condamnări. Pe cei cu Cincizeci şi Opt nu-i păştea acest pericol, deoarece condamnările lor, parafrazându -l pe Gorki, erau Condamnări cu literă mare, fuseseră concepute mari, iar când totuşi parcă se apropiau de sfârşit – nu se apropiau câtuşi de puţin, însă hoţii şi ucigaşii de mare calibru erau interesaţi să facă schimb cu vreun prostănac de drept comun. Şi ei, ori acoliţii lor, se dădeau pe lângă acesta şi începeau să -l chestioneze cu simpatie, iar el neştiind că un condamnat pe termen scurt, aflându-se într-o închisoare de tranzit, nu trebuie să dezvăluie nimic despre sine, începea să spună sincer că se numeşte, să zicem, Vasili Parfionâci Evraşkin, născut în 1913 la Semidubie, unde locuia şi acum. Condamnat la un an, articolul 109, neglijenţă în muncă. Pe urmă, acest Evraşkin a adormit, dar poate că n-a adormit, dar în celulă era atâta larmă, iar lângă ghişeul deschis înghesuiala e atât de mare, încât este imposibil să te apropii ca să auzi cum dincolo, în coridor este strigată în viteză lista celor ce vor pleca în convoi. Câteva nume le-au strigat de două ori, apoi cei de la uşă au strigat în celulă, dar pe Evraşkin nu l-au strigat, pentru că îndată ce acest nume a fost strigat în coridor, banditul linguşitor (se pricep când trebuie) şi-a vârât mutra prin ghişeu şi a răspuns iute şi încet: „Vasili Parfionâci, anul 1913, satul Semidubie, articolul 109, un an”, şi a dat fuga după lucruri. Adevăratul Evraşkin, a căscat, s-a întins pe pat, aşteptând răbdător strigarea de mâine. Aşa a aşteptat o săptămână, o lună, apoi a îndrăznit să -l deranjeze pe şeful pavilionului: pe el de ce nu -l cheamă să -l trimită cu convoiul? (Pe un oarecare Zviaga îl strigă în fiecare zi prin toate celulele.) Şi când peste o lună sau peste o jumătate de an se învrednicesc să-i strige la apel după dosare, la urmă rămâne doar dosarul lui Zviaga: recidivist, dublu asasinat şi jefuirea unui magazin, zece ani.

  — Şi un deţinut mic şi sfios, care se dă drept Evraşkin. Din fotografie nu se desluşeşte nimic, dar el este Zviaga şi trebuie ascuns la Ivdel – lagăr disciplinar, altfel trebuie să se recunoască greşeala săvârşită de închisoare. (Dar nimeni nu ştie încotro a plecat cu convoiul falsul Evraşkin, nu mai există nici o listă. Cu termenul lui de un an însă a nimerit la munci agricole, nu se mai află sub escortă, i s-au socotit trei zile pentru una ori a evadat şi se află de mult acasă, sau mai precis – la închisoare, executând o nouă condamnare.) Existau şi ţipi originali care îşi vindeau pedepsele scurte pentru un kilogram sau două de slănină.

  Socoteau că ulterior oricum se vor lămuri, şi identitatea lor va fi restabilită, în parte e adevărat*.

  În anii’când dosarele deţinuţilor nu prevedeau destinaţia finală, închisorile de tranzit se transformaseră în pieţe de sclavi. Cumpărătorii deveniseră oaspeţi doriţi în închisorile de tranzit, acest cuvânt se auzea şi se rostea tot mai des în celule fără nici o ironie. Aşa cum peste tot în industrie au început să nu mai aibă răbdare să aştepte ce li se trimite de la centru prin repartiţie, ci să-şi trimită emisarii lor – „acceleratori” şi „urmăritori”, tot aşa şi în GULAG: indigenii din insule mureau pe capete; deşi nu costau nici o rublă, figurau la socoteală, şi administraţia trebuia să se îngrjiească să aducă alţii ca să nu scadă planul. Cumpărătorii trebuiau să fie oameni isteţi, cu ochiul format, să examineze bine ceea ce cumpără, şi să nu îngăduie să li se vâre pe gât deţinuţi care de-abia îşi mai duc zilele ori invalizi. Nu erau buni cumpărători cei care îşi alegeau convoiul după dosare, negustorii conştiincioşi cereau să li se expună marfa vie şi goală. Aşa se şi spunea – marfă, şi nu zâmbea nimeni. „Ei, ce marfă aţi adus?”, a întrebat un cumpărător la gara închisorii Butârki, cercetând-o cu de-amănuntul pe Ira Kalina, de şaptesprezece ani.

  Natura umană, chiar dadă se schimbă, nu o face cu mult mai repede decât aspectul geologic al Pământului. Şi acelaşi sentiment de curiozitate, desfătare şi plăcere a încercării pe care îl simţeau negustorii în piaţa de sclave cu douăzeci şi cinci de veacuri în urmă, îi stăpânea, fireşte, şi pe funcţionarii gulagovişti la închisoarea Usman, în anul 1947, când ei, vreo douăzeci de bărbaţi în uniforme MVD, s-au aşezat la câteva mese, aşternute cu cearceafuri (pentru a conferi importanţă momentului, altfel ar fi fost cam jenant), în timp ce deţinutele, care se dezbrăcaseră într-o boxă alăturată, trebuiau să se perinde goale şi desculţe prin faţa lor, să se întoarcă roată, să se oprească, să răspundă la întrebări. „Mâinile la o parte!” le ordonau acelora care adoptau poza de apărare a statuilor antice (căci ofiţerii îşi alegeau în mod serios amante, pentru ei şi pentru anturajul lor).

  Astfel, în felurite ipostaze, umbra grea a bătăliei penitenciare de mâine îi ascunde deţinutului novice bucuriile inocente ale închisorii de tranzit.

  Pentru două nopţi, în celula noastră de la Presnia a fost introdus un deţinut cu repartiţie specială, care s-a întins alături de mine. El avea repartiţie specială, adică la Administraţia Centrală i s-a eliberat o scrisoare de însoţire