— Cucernică Maică! Şopti ea. Ce ai?

  — Sunt obosită, îngăimă Jessica. Sunt… obosită.

  — Aici, o călăuzi Chani. Stai jos.

  O ajută să se aşeze pe una din pernele de lângă perete. Braţele tinere şi puternice i se părură Jessicăi o binecuvântare. Se agăţă de ele.

  — A văzut, într-adevăr, Apa Vieţii? Întrebă Chani, desprinzându-se din încleştarea Jessicăi.

  — A văzut-o, şopti Jessica.

  Mintea i se zbuciuma şi i se învârtejea încă în urma contactului. Era ca şi cum ar fi păşit pe pământ stabil, după săptămâni petrecute pe o mare bântuită de hulă. O simţi pe Bătrâna Cucernică Maică din străfundurile fiinţei ei… Le simţi pe toate celelalte… Treze, agitate: „Ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat? Ce era locul acela?”

  Dar mai puternic decât orice, dominant, un singur gând: fiul ei era Kwisatz Haderach. Fiul ei era cel care putea fi în mai multe locuri deodată. Era realitatea născută din visul Bene Gesserit. Dar realitatea aceasta era departe de a-i aduce pacea.

  — Ce s-a întâmplat? Întrebă Chani.

  Jessica îşi scutură capul.

  Paul spuse cu glas măsurat:

  — Există în fiecare din noi o forţă ancestrală care ia şi o forţă ancestrală care dă. Unui bărbat nu-i este prea greu să vadă în el însuşi locul în care sălăşluieşte forţa ce ia, dar îi este aproape cu neputinţă să contemple forţa ce dă, fără a se transforma în altceva decât bărbat. În cazul femeii, situaţia este exact invers.

  Jessica îşi ridică privirea, văzu că Chani îl asculta pe Paul fără să-şi ia ochii de la ea.

  — Înţelegi, mamă? Întrebă Paul.

  Ea nu putu decât să-şi mişte încet capul.

  — Lucrurile acestea din noi sunt atât de vechi, urmă Paul, încât au rădăcini în fiecare celulă din trupul nostru. Ele sunt cele care ne formează. Poţi să-ţi spui în sinea ta: „Da, înţeleg cum vine asta”. Dar când priveşti în tine şi eşti confruntat cu forţa brută a propriei tale vieţi… abia atunci vezi pericolul. Atunci înţelegi că te-ar putea copleşi. Pentru Cel-care-dă, primejdia cea mai mare este forţa ce ia. Pentru Cel-care-ia, primejdia este forţa ce dă. Poţi fi strivit la fel de uşor şi dacă dai şi dacă iei.

  — Dar tu, fiul meu, întrebă Jessica, eşti dintre cei care dau sau dintre cei care iau?

  — Eu sunt un pivot, răspunse el. Nu pot să dau fără să iau şi nu pot să iau fără…

  Tăcu brusc, îşi aţinti privirea spre peretele din dreapta.

  Chani simţi o adiere în obrazul stâng, se întoarse, văzu draperiile căzând la locul lor.

  — Era Otheym, spuse Paul. A auzit.

  Şi lui Chani i se păru că recepţionează o părticică din preştiinţa care sălăşluia în Paul. Ştiu „ceva-ce-avea-să-se-întâmple”, ca şi când s-ar fi întâmplat deja. Otheym avea să vorbească despre ceea ce văzuse şi auzise. Alţii aveau să răspândească vestea menită să se întindă ca un incendiu. Paul-Muad'Dib nu este ca ceilalţi oameni, ca ceilalţi bărbaţi. Aşa avea să se spună. Paul-Muad'Dib e bărbat, dar poate vedea Apa Vieţii întocmai ca o Cucernică Maică. Nu mai încape nici o îndoială. Este într-adevăr Lisan al-Gaib.

  — Ai văzut viitorul, Paul, spuse Jessica. Nu vrei să ne spui şi nouă ce-ai văzut?

  — N-am văzut viitorul, răspunse el. Am văzut Prezentul. Se ridică anevoie în capul oaselor, refuzând cu un gest scurt ajutorul lui Chani, spuse: De jur împrejurul Arrakisului, spaţiul geme de navele Ghildei.

  Jessica percepu în glasul lui certitudinea, se cutremură.

  — A venit însuşi Împăratul Padişah, urmă Paul. Îşi ridică ochii spre tavanul de piatră al camerei. Însoţit de Dreptvorbitoarea sa favorită şi de cinci legiuni de sardaukari. A venit şi bătrânul Baron Vladimir Harkonnen, împreună cu Thufir Hawat şi şapte nave înţesate cu toţi mercenarii pe care a putut să-i adune. Trupele de intervenţie ale tuturor Caselor Mari sunt alături de ei. Stau cu toţii deasupra noastră… Aşteaptă.

  Chani dădu încet din cap, incapabilă să-şi ia ochii de la Paul. Expresia lui stranie, tonul monoton al vocii sale, privirea pe care o îndreptase spre ea şi care părea că trece prin ea… o fascinau. Continuă să-l privească încremenită, copleşită de veneraţie.

  Jessica îşi înghiţi nodul din gât, întrebă:

  — Ce anume aşteaptă?

  Paul se uită la ea.

  — Ca Ghilda să le îngăduie să debarce. Ghilda ar abandona pe Arrakis orice forţă care ar ateriza fără autorizaţia ei.

  — Ghilda ne apără? Întrebă Jessica.

  — Să ne apere? Ghilda însăşi a provocat totul, răspândind zvonuri despre ceea ce facem aici şi reducând preţurile transporturilor de trupe până la nivelul la care chiar şi Casele cele mai sărace aşteaptă acum alături de ceilalţi să ne atace şi să ne prade.

  Jessica îl privi stuăpefiată. Nu percepuse în glasul său nici nelinişte, nici resemnare. Dar nu se îndoia de adevărul spuselor lui – vorbise cu aceeaşi intensitate ca în noaptea când îi dezvăluise acea cărare a viitorului care îi călăuzise în mijlocul fremenilor.

  Paul inspiră adânc, spuse:

  — Mamă, va trebui să transformi o cantitate mai mare de Apă. Avem nevoie de catalizator. Chani, o patrulă de cercetare să pornească imediat… în căutarea unei mase de premirodenie. Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă am inunda cu Apa Vieţii o masă de premirodenie?

  O clipă, Jessica îi cântări vorbele. Apoi înţelese.

  — Paul! Şopti cu glas gâtuit.

  — Apa Morţii, rosti el. S-ar declanşa o reacţie în lanţ. Arătă cu degetul pardoseala încăperii. Moartea s-ar răspândi fulgerător printre făuritorii cei mici, suprimând un vector al ciclului biologic din care fac parte mirodenia şi făuritorii. Arrakisul s-ar preface într-un deşert adevărat – fără mirodenie şi fără făuritori.

  Chani îşi duse mâinile la gură, năucită de blasfemia pe care o rostise Paul.

  — Cel ce poate distruge un lucru controlează cu adevărat acel lucru, spuse Paul.