— Ce-i mai reţine pe ghildari? Şopti Jessica.

  — Mă caută pe mine, răspunse Paul. Vă daţi seama? Cei mai destoinici navigatori ai Ghildei, oamenii care pot sonda timpul, ca să afle ruta cea mai sigură pentru cele mai iuţi transspaţiale, mă caută… mă caută cu toţii… şi nu-s în stare să mă găsească. Cum tremură! Şi-au dat seama că le-am aflat taina! Îşi ridică braţul, îşi ţinu palma în dreptul ochilor. Fără mirodenie sunt orbi!

  Chani îşi regăsi calmul.

  — Spuneai că vezi prezentul!

  Paul se întinse din nou, iscodind imensul prezent ale cărui limite se prelungeau în viitor şi în trecut, luptându-se să-şi menţină percepţia, simţind că efectul drogului începe să se destrame.

  — Du-te şi fă ce ţi-am spus, murmură. Viitorul devine la fel fel de ceţos pentru mine ca şi pentru Ghildă. Hotarele viziunii se îngustează. Totul se concentrează în locul acesta, în locul în care se află mirodenia… în locul în care n-au îndrăznit să intervină până acum… pentru că intervenind în locul acesta ar fi riscat să piardă ce le era mai scump. Dar acum sunt disperaţi… Toate cărările se pierd în beznă.

 Chapter 9

  Şi au venit zorii zilei în care Arrakisul a stat în centrul universului şi a fost axul roţii ce trebuia să se învârtească.

  Fragment din Deşteptarea Arrakisului de prinţesa Irulan.

  — Aruncă şi tu o privire! Şopti Stilgar.

  Paul se lungi lângă el, în crenelul dintre stâncile de pe creasta Scutului de Piatră. Îşi lipi un ochi de ocularul telescopului fremen. Oleobiectivul era aţintit asupra unei şalande interstelare. Masiva latură estică a navei sclipea în lumina soarelui care abia răsărise în bazinul de la poalele stâncilor, în timp ce pe flancul opus, cufundat în umbră, mai pâlpâiau încă punctele galbene ale hublourilor, unde continuau să ardă licurigloburile aprinse peste noapte. În spatele navei, Arrakeenul scânteia rece sub razele soarelui nordic.

  Paul îşi dădu seama că nu şalanda era motivul tulburării lui Stilgar, ci construcţia pentru care şalanda era doar turnul central: un imens campament de metal, înalt de mai multe etaje şi formând un cerc cu diametrul de o mie de metri la baza şalandei, un cort alcătuit din nenumărate petale metalice suprapuse – cantonamentul provizoriu al Maiestăţii Sale Imperiale, Împăratul Padişah Shaddam IV şi al celor cinci legiuni de sardaukari care îl însoţeau.

  Din locul în care stătea ghemuit în stânga lui Paul, Gumey Halleck observă:

  — Are nouă nivele. Încap ceva sardaukari înăuntru!

  — Cinci legiuni, spuse Paul.

  — S-a luminat de-a binelea, şuieră Stilgar. N-are rost să te mai expui, Muad'Dib. Să ne retragem în spatele stâncilor.

  — Sunt în perfectă siguranţă aici, zise Paul.

  — Nava e echipată cu rachete, îl preveni Gumey.

  — Ne cred protejaţi cu scuturi defensive, replică Paul. Şi chiar dacă ne-ar zări, nu şi-ar irosi muniţia pe trei siluete neidentificate.

  Roti telescopul, exploră peretele opus al bazinului, observând stâncile brăzdate de cicatrice – urmele atâtor morminte ale soldaţilor tatălui său. Pentru un moment, avu impresia că simte prezenţa umbrelor acelor soldaţi, ieşiţi să privească evenimentele. Toate forturile şi oraşele Harkonnenilor fuseseră ocupate de fremeni sau rupte de centru, ca nişte ramuri retezate de pe o tulpină şi lăsate să se usuce. Numai bazinul acesta şi oraşul din mijlocul său mai erau încă în mâinile inamicului.

  — S-ar putea să trimită câteva toptere, dacă ne reperează, insistă Stilgar.

  — N-au decât, răspunse Paul. Astăzi putem face şi noi risipă de toptere… şi în afară de asta, ştim că vine furtuna.

  Întoarse telescopul în direcţia terenului de debarcare al Arrakeenului, observă fregatele Harkonnen aliniate pe pistele de decolare şi steagul Companiei CHOAM, care filfâia uşor pe catargul din faţa lor. Îşi dădu seama cât de disperată era Ghilda, dacă îngăduise doar debarcarea acestor două grupuri, menţinându-le pe celelalte în rezervă. Ghilda se comporta ca un om care încearcă nisipul cu vârful piciorului, ca să-i măsoare temperatura înainte de a-şi întinde cortul.

  — Mai e ceva de văzut? Întrebă Gumey. Ar cam fi cazul să ne adăpostim. Se apropie furtuna.

  Paul privi din nou uriaşul campament din bazin.

  — Şi-au adus până şi femeile, rosti el. Şi valeţii şi slugile… Ahhh, dragul meu Împărat, cât de sigur eşti de victorie!

  — Văd nişte oameni pe poteca secretă, anunţă Stilgar. Cred că se-ntorc Otheym şi Korba.

  — E-n regulă, Stil, spuse Paul. Plecăm imediat.

  Aruncă o ultimă privire prin telescop la navele înalte din vale, la scânteietorul cort metalic, la oraşul nemişcat, la fregatele mercenarilor Harkonnen. Apoi se strecură de-a-ndărătelea pe după stânci. Postul de la telescop fu preluat de una din santinelele fedaykine.

  Paul se ridică în picioare, coborî în depresiunea joasă de pe suprafaţa falezei. Locul măsura vreo treizeci de metri în diametru şi era adânc de trei metri – o formaţiune naturală a stâncilor, pe care fremenii o camuflaseră cu o copertină translucidă. De jur împrejurul unui tunel săpat în peretele din dreapta, erau grupate echipamentele unei staţii de radiocomunicaţii. Gărzile fedaykine se desfăşuraseră şi aşteptau ordinul de atac al lui Muad'Dib.

  Doi oameni se iviră la gura tunelului din spatele grupului de transmisiuni. Începură să le vorbească fedaykinilor de lângă instalaţie.

  Paul îi aruncă o privire lui Stilgar, făcu un semn în direcţia noilor veniţi.

  — Vezi ce-au raportat, Stil.

  Stilgar se depărtă.

  Paul se ghemui lângă peretele de piatră, îşi destinse muşchii, îşi îndreptă spatele. Îl văzu pe Stilgar trimiţându-i pe cei doi curieri înapoi în tunelul din stâncă, se gândi la coborâşul anevoios prin galeria aceea îngustă, pe care o sfredeliseră cu atâta trudă oamenii săi şi care ducea până la suprafaţa bazinului.

  Stilgar reveni.

  — Ce era aşa de important de n-au putut să trimită un cielago? Întrebă Paul.

  — Îşi păstrează zburătoarele pentru bătălie, răspunse Stilgar. Privi pieziş către instalaţia de radio, apoi se uită