iarăşi la Paul. Nu cred că-i bine să folosim nici măcar aparate cu undă compactă, Muad'Dib. Ne-ar putea dibui dacă fac relevmentul emisiei.

  — În curând or să fie prea ocupaţi ca să mai aibă timp să ne dibuie, replică Paul. Ce-au raportat oamenii?

  — Sardaukarii noştri domesticiţi au fost eliberaţi la capătul Prăpastiei Vechi şi sunt în drum spre stăpânul lor. S-au instalat lansatoarele de rachete şi restul armamentului cu proiectile. Oamenii s-au desfăşurat conform ordinelor. A fost o treabă de rutină.

  Paul îşi plimbă privirea de jur-împrejur, examinându-i pe fedaykini în lumina difuză filtrată prin copertina de camuflaj. I se părea că timpul se târa ca o insectă parcurgând anevoie suprafaţa expusă a unei stânci.

  — Sardaukarii noştri au de mers pe jos o bucăţică bună de drum până ce vor putea să cheme un transportor, spuse Paul. Sunt supravegheaţi?

  — Supravegheaţi, răspunse Stilgar.

  În stânga lui Paul, Gumey Halleck îşi drese glasul.

  — N-ar fi mai bine să ne retragem într-un loc mai sigur?

  — Nu există asemenea loc, zise Paul. Buletinul meteorologic ne e tot favorabil?

  — Vine o străbunică de furtună, spuse grav Stilgar. N-o simţi, Muad'Dib?

  — Aerul pare destul de încărcat, încuviinţă Paul. Dar aş vrea să fiu sigur că ne putem bizui pe vreme.

  — Furtuna va ajunge aici într-o oră, spuse Stilgar. Arătă cu capul către falia din care observaseră campamentul Împăratului şi fregatele Harkonneniior. Au aflat şi ei. Nu-i nici un topter în văzduh. Au acoperit şi-au ancorat totul. Probabil că le-au dat de veste prietenii lor din spaţiu.

  — Au mai încercat vreo ieşire? Întrebă Paul.

  — Nimic, după debarcarea de azi-noapte, răspunse Stilgar. Dar ştiu că suntem aici. Cred că aşteaptă un moment prielnic.

  — Momentul prielnic îl hotărâm noi, spuse Paul.

  Gumey privi în sus, mormăi:

  — Dacă ne vor lăsa ei.

  — Flota aia va rămâne în spaţiu, rosti Paul.

  Gumey clătină neîncrezător din cap.

  — N-au de ales, zise Paul. Putem distruge mirodenia. Ghilda n-ar îndrăzni să-şi asume un asemenea risc.

  — Omul e mai periculos ca oricând atunci când e disperat, spuse Gumey.

  — Dar noi nu suntem disperaţi? Interveni Stilgar.

  Gumey îl privi încruntat.

  — Tu n-ai trăit cu visul fremen, i se adresă Paul. Ştil se gândeşte la toată apa pe care-am irosit-o pe mite, la anii prin care-am prelungit astfel aşteptarea acelei zile în care Arrakisul va putea să-nfloreasca. Nu-i interpreta greşit…

  — Mda, mormăi Gumey.

  — De ce-i aşa mohorât? Întrebă Stilgar.

  — Întotdeauna e mohorât înainte de luptă, îi răspunse Paul. E singura stare de spirit, singura dispoziţie pe care şi-o îngăduie Gumey în asemenea clipe.

  Încet, un rânjet de lup lăţi faţa lui Gumey, dezvelind două şiruri albe de dinţi deasupra apărătorii de bărbie a distraiului.

  — Sunt mohorât fiindcă mi-e gândul la sărmanele suflete ale Harkonnenilor pe care-o să-i omorâm nespovediţi.

  Stilgar râse scurt.

  — Vorbeşte ca un fedaykin.

  — Gumey e un fedaykin înnăscut, spuse Paul. Şi gândi: Da, mai bine să flecărească, decât să se frământe până ce ne vom măsura puterile cu forţele din câmpie. Se uită la falia din peretele stâncii, apoi la Gumey. Observă că faţa soldatului-trubadur se întunecase din nou.

  — Neliniştea subminează puterea, murmură Paul. Tu mi-ai spus lucrul ăsta odată, Gumey.

  — Duce, zise Gumey, nu mă nelinişteşte decât o singură problemă: armamentul atomic. Dacă-l vei folosi ca să deschizi o breşă în Scutul de…

  — Cei de sus nu vor îndrăzni să ne atace cu arme atomice, îi tăie vorba Paul. Nu vor îndrăzni… pentru că nu pot risca să ne ofere un prilej ca să distrugem unica sursă de mirodenie din univers.

  — Dar injoncţiunea referitoare la…

  — Injoncţiunea! Exclamă Paul sarcastic. Nu injoncţiunea, ci frica ţine Casele Mari la respect, nelăsându-le să se-ncaiere între ele cu arme atomice. Termenii Marii Convenţii sunt cât se poate de limpezi: „Folosirea armelor atomice împotriva fiinţelor umane va atrage după sine obliterarea planetară.” Noi o să atacăm Scutul de Piatră, nu fiinţe umane.

  — Discutabil clenci, obiectă Gumey.

  — Chiţibuşarii de sus vor fi de acord cu orice clenci, spuse Paul. Să nu mai vorbim despre asta.

  Îşi întoarse capul. I-ar fi plăcut să se simtă şi el convins de ceea ce spusese. Schimbă repede vorba.

  — Ce-i cu locuitorii oraşului? Sunt pe poziţii?

  — Da, răspunse cu jumătate de gură Stilgar.

  Paul îl privi fix.

  — Ce te frământă?

  — N-am fost niciodată încredinţat că se poate avea totală încredere într-un orăşean, mormăi Stilgar.

  — Şi eu am fost orăşean, replică Paul.

  Stilgar încremeni. Sângele îi năvăli în obraji.

  — Muad'Dib ştie că nu m-am referit…

  — Ştiu la ce te-ai referit, Stil. Dar pe un om nu trebuie să-l judeci după ceea ce crezi tu că va face, ci după ceea ce face în realitate. Orăşenii aceştia au sânge fremen în vene. Numai că n-au învăţat încă să rupă lanţurile robiei. O să-i învăţăm noi.

  Stilgar dădu din cap şi spuse cu voce posomorită:

  — Viaţa ne-a obişnuit să gândim astfel, Muad'Dib. În Câmpia Funebră am învăţat să-i dispreţuim pe cei din grabene şi doline.

  Paul se uită la Gumey, observă că acesta îl privea cu ochii imobili pe Stilgar.

  — Gumey, spuse, explică-i de ce i-au izgonit sardaukarii pe orăşeni de la casele lor.

  — Un truc vechi, Duce. S-au gândit că refugiaţii ne vor fi o povară.

  — Ultimele gherile s-au petrecut cu atât de mult timp în urmă, încât cei mari au uitat cum să li se împotrivească, zise Paul. Sardaukarii ne-au făcut jocul. Au batjocorit femeile din oraşe, şi-au împodobit steagurile cu capetele bărbaţilor care li s-au opus. Dar au provocat astfel o epidemie de ură în sânul unei populaţii