Mihu îşi ştergea sudoarea de pe frunte, înţelegînd abia acum de la ce pieire scăpase.

― Da’ ştiu că trebuie să-i fie necaz dihaniei! zise, încercînd să rîdă. În loc de carne proaspătă, acum roade toval şi talpă goală!

Apoi, dezmeticindu-se, se aplecă pe punte, lîngă Negrilă, şi începu să-i mîngîie blana udă, cuprins de un plîns dureros, cu suspine.

― Haide, măi băiete, nu mai boci, că n-a murit nimeni! îl mustră cîrmaciul.

― Da’ cizmele, nene Gherasime?! N-o să mă mustre iar căpitanul? Eu n-am nici o vină, nenea Ismail mi le-a ales aşa largi, peste orice măsură.

― Las’ c-a făcut bine! Dacă nu erau largi, acum ai fi fost împreună cu ele în burta rechinului!

Atunci se apropie şi Ismail, dinspre bucătărie, cu strachina lui Negrilă şi cu un pahar de apă în mînă.

― Bine, bre Negrilă, dacă am fost sete, de ce n-am venit, dam apă la tine? Aşa, dacă mîncam rechinul?…

Iar Negrilă, înţelegînd dojana, scheună, ai fi zis de ruşine, părînd că-şi recunoaşte întreaga vină:

― Altă dată n-am să mai fac; zău, iartă-mă, nea Ismaile!…

În aceeaşi zi, un ceas mai tîrziu, pe cînd echipajul toropea sub tendă, prin felurite unghere, Haralamb sări în picioare, îşi holbă ochii şi scoase un chiot:

― Fraţilor! Vine o corabie!

Oamenii se răsuciră repede, dar după ce cercetară zadarnic oceanul, se uitară unul la altul şi, înţelegînd că bietul Haralamb era pradă nălucirilor, îşi plecară capetele cu o milă care întrecea dezamăgirea. La orizont se vedea doar o fărîmă de nor, pîlpîind sub soare, gata să se risipească înainte de a se fi înfiripat bine.

Zilele următoare avură şi ceilalţi vedenii asemănătoare, care-i făceau să tresară, să se ridice cu ochii sticlind, ca apoi să se prăbuşească pe punte, mai stinşi, mai deznădăjduiţi. În pîcla lăptoasă de la orizont, brăzdată alene de norişori fără nici o putere, li se părea că văd insule cu păduri umbroase, sau păsări ciudate, vestind apropierea uscatului, sau corăbii cu pînzele pline, ieşindu-le în întîmpinare.

Anton Lupan, chinuit şi el de miraje, le lămuri că asemenea nestatornice şi amăgitoare imagini se datoresc refracţiunii anapoda a razelor de soare, care, în regiunile calde, pe mări şi oceane, sau în deşerturi, străbat straturi de aer cu temperaturi felurite şi cu densităţi inegale. Pricina nălucirii nu-i în fiinţa omului, ci în afară, deci nu trebuie privită ca un semn, nici de oboseală, nici de boală.

Această lămurire nu aduse însă vreo înzdrăvenire oamenilor. Suferinţa lor creştea cu fiecare oră şi dacă, la răstimpuri încercau să-şi scuture deznădejdea, îndată după aceea, văzînd că nu se întîmpla nimic care să îndreptăţească speranţa lor înşelătoare, cădeau mai istoviţi în ghearele sfîrşeniei.

După o săptămînă, pe puntea Speranţei nu se mai auzea o vorbă, o glumă, un rîset, ci numai răsuflarea grea a oamenilor. La prînz se apropiau cu paşi istoviţi de bucătărie, unde Ismail, cu chipul scofîlcit, cu mîinile tremurînd, le umplea paharul cu apa clocită din rezervor, pe care ei o beau, dintr-o sorbitură, simţind că le plesneşte gîtul umflat şi ţeapăn ca lemnul.

― Şi cînd te gîndeşti, măi vere, zise Ieremia într-o zi, că pe la noi acum încep ploile toamnei!

Vără-su gemu adînc, înăbuşit – apoi în ochii lui şterşi se ivi o brumă de viaţă şi el întrebă, cu glasul stins:

― Oare bucatele s-or fi strîns de pe cîmp?

― Oho! Acum oamenii se apucă de dezmiriştit… Haralamb se ridică într-un cot şi se miră, privind departe, parcă spre alt tărîm:

― Încep ploile toamnei, zici? De te udă pînă-n măruntaie şi tot dîrdîi de frig? Nu se poate, Ieremie! Nu mai plouă pe Pămînt!

Şi, lăsîndu-şi capul la loc, pe scîndura goală a punţii, începu să plîngă domol, cu lacrimi cît pumnul, care te mirau de unde mai izvorăsc.

― O să pierim aici, Ieremie, şi nici n-am apucat să trăim. N-o să mai vedem noi dealurile şi cîmpia – s-a mîntuit!…

Totul părea topit în văzduh, cerul lăptos curgea în apa oceanului şi parcă se auzea sfîrîind; lungimile şi înălţimile piereau, spaţiul nu mai avea dimensiuni şi chiar corabia, neclintită, părea că îşi pierde conturul cunoscut, topindu-se în lava albăstruie din jur. Catargele fumegau ca brazii loviţi de trăsnet, se înnegreau, răspîndind miros de răşină şi de ulei încins – aveau să se prefacă în scrum. Ceasuri întregi pe punte nu se clintea nimic – în schimb, de jur împrejur, pe oceanul fără cută, ca un bărăgan fluid, rechinii dădeau tîrcoale corăbiei, cu o linişte şi cu o răbdare care te scotea din minţi. Parcă altă pradă nu mai aveau de găsit şi-o aşteptau pe aceasta, siguri de apropiatul lor festin.

Oamenii ridicau uneori capul peste parapet şi se uitau la ei lung – acum le erau cunoscuţi, aceiaşi în fiecare zi; dihăniile îi cercetau, cu ochii mici, alegîndu-şi prada din timp, împărţitul-o între ei, devorînd-o în gînd.

― Nu! răcni Ieremia într-o zi, trăgîndu-se înapoi, îngrozit.

Răcnea, cu ultimele puteri adunate din trupul lui vlăguit, şi se uita, ochi în ochi, la unul din rechini; îl ştia mai demult, era acolo, în fruntea celorlalţi, de la răsăritul soarelui pînă la apus, îl simţea şi noaptea, aşteptînd, răbdător, neclintit.

― N-o să mă înhaţi tu! Auzi?!

Îl privea, cuprins de convulsiuni, şi în groaza, în deznădejdea din priviri, se împletea acea ură nestăvilită care poate ucide, ca plumbii bine ţintiţi.

Dar monstrul îi înfrunta netulburat privirea, mişcîndu-şi alene coada în apa moartă a oceanului, parcă mirîndu-se de izbucnirea lui.

Ieremia duse puşca la umăr, ţinti îndelung, cu sete, gîfîind, în ochiul mic – şi cînd apăsă pe trăgaci, ochiul se căscă, prefăcîndu-se într-un crater sîngeriu; în prima clipă rechinul nu se clinti, apoi se răsuci pe o parte şi se prăbuşi în adînc, dar în clipa aceea care trecu, îl mai privi o dată, parcă în batjocură, cu ochiul rămas viu.

Iar Ieremia, înnebunit, începu să tragă, glonţ după glonţ, cu furie, cu nesaţ, în dihăniile care se vînzoleau în sînge, la pupa Speranţei, sfîşiindu-şi semenii ucişi.

Nimic nu mişca pe punte, nimeni nu părea să audă împuşcăturile şi răcnetele lui.

Cîţiva paşi mai departe, Mihu zăcea pe spate, cu gîtul umflat, palid, cu obrajii supţi, numai cu ochii deschişi, mari, sticloşi, ca ai morţilor, spre cerul topit. Nu i se