vedea pieptul ridicîndu-se sau coborînd, numai degetul mic de la o mînă se mişca ritmic, poate o dată cu bătăile inimii. Negrilă era întins lîngă el, pe o coastă, cu limba atîrnînd cenuşie pe scîndura punţii.

Ieremia trase, dezlănţuit, pînă ce ţeava puştii începu să-i frigă în mîini. Atunci clătină din cap, legănîndu-se, îşi şterse cu dosul mîinii sudoarea de pe chip şi se îndreptă, cu paşi beţi, spre prova, ca să se oprească lîngă tambuchi.

― Ismaile, dă-mi apă, că te împuşc!

Bucătarul îi ţinu drumul, cu pieptul deschis; nu mai avea glas să vorbească, îşi simţea gîtul scorojit, din toată fiinţa lui, numai mustaţa zburlită şi ochii rămăseseră vii.

― Te împuşc! bîigui Ieremia, punîndu-i ţeava puştii în piept.

Ţeava era încinsă; pielea sfîrîi.

― Împuşcă! gîfîi bucătarul.

Şi îşi duse mîna la gît, speriat de glasul necunoscut. Gherasim se ridică de lîngă parapet, se apropie şi vorbi blînd:

― Măi Ieremie, ţine-ţi firea! A cui apă vrei să ţi-o dea? Crezi că bea vreunul dintre noi mai mult?

― Nu-mi pasă. Dacă nu-mi dă, îl împuşc! Te împuşc şi pe tine, pe toţi vă împuşc!

Căpitanul ieşi de jos; setea îl vlăguise şi pe el, dar în clipa asta, cu părul căzut în ochi, cu obrazul nebărbierit, cu ochii înfundaţi în cap, părea năprasnic aşa cum se apropia de tambuchi.

― Lasă puşca jos!

Ieremia şovăi, apoi se răsuci spre el, răcnind:

― Şi pe tine te împuşc!

Cîrmaciul se repezi, îi cuprinse braţele şi-l trînti jos; flinta căzu pe punte, cu un sunet dogit.

Anton Lupan se uită cu deznădejde în jur, apoi se întoarse spre bucătar:

― Ismaile, după ce se linişteşte, dă-i o cană de apă, dar vezi să n-o bea pe toată de la început.

Atunci auziră glasul plutaşului, care nu vorbise zile în şir:

― Dă-i apa mea, Ismaile! Eu o mai duc!

Se ridicase în picioare, lîngă catarg, şi era încă falnic, cu barba nepieptănată, de schimnic, cu părul răvăşit, cu mîinile băgate în brîu, lîngă toporişca de care nu se despărţea nici acum.

― Nu vreau apa ta, nu vreau nimic! bîigui Ieremia. Nu mi-e sete: v-am minţit!

Şi începu să rîdă, icnind, aruncînd priviri rătăcite în jur.

Cristea Busuioc clătină din cap, amărît, se uită la oceanul vîscos, la rechini, apoi îşi dădu capul pe spate şi se duse cu ochii la vîrfurile catargelor, care fumegau pe cerul topit. Aşa rămase mult timp; amorţiseră iarăşi cu toţii, rîsul lui Ieremia se prefăcuse într-un geamăt prelung. Atunci plutaşul se apropie, parcă plutind, cu ochii pe sus, de catargul mare, îl cuprinse în braţe, îşi lipi obrazul de lemnul încins, mîngîindu-l, sărutîndu-l cu buzele arse, fierbinţi, şi începu să îngîne vorbe puţine, care semănau cu o litanie de la schit:

― Of, brazii mei, fraţii mei falnici din munţi!… Of, codrule drag, codrule scump!…

Şi aşa, îngînîndu-şi el vorbele, cu glasul sfîşietor de trist, plutaşul aluneca în jos, mîngîind şi sărutînd lemnul cu care împreună făcuse drum lung, pînă ce ajunse în genunchi şi rămase nemişcat, cu braţele în jurul catargului…

În timp ce se întîmplau acestea, un singur om era străin de zbuciumul şi de suferinţa lor; nu-l vedeau, nu-l auzeau; numai Ismail îi ducea în cabină trei, patru, cinci sticle de whisky pe zi, şi el le bea nezorit, cu ochii închişi, parcă mort, numai cu gîtlejul viu. Pesemne măruntaiele lui erau alcătuite altcum şi sîngele altfel compus, dacă băutura asta cu apa ei puţină amestecată în spirt, îl îndestula şi-i pria pe zăduf.

În a treisprezecea zi a acestui chin, cînd nici unul din oameni, afară poate de Gherasim, nu păreau că ar mai putea ţine mult timp, cînd toţi zăceau pe punte, cu gîturile umflate, cu ochii sticloşi, gîfîind, fără dorinţă de viaţă în suflet şi cu trupul stins, căpitanul făcu un calcul de longitudine care arăta că Speranţa se afla cam la 26° vest de meridianul Greenwich, ceea ce dovedea prezenţa unui curent statornic de la est, căci altfel, numai cu puţinele răbufniri ale vîntului, n-ar fi putut să înainteze 180 de mile spre apus.

Acum erau aproape de drumul vapoarelor, totuşi, în chip de neînţeles, la orizont nu se vedea nici o pînză de corabie, nici o dîră de fum. Dar nici nu mai puteau să treacă multe zile pînă să întîlnească un ajutor. Anton Lupan se simţi înviorat şi îşi dădu silinţa să îmbărbăteze şi oamenii.

― Băieţi, mai înduraţi o zi-două, şi vă jur că sîntem scăpaţi!

Atunci Haralamb se ridică de jos, clătinîndu-se, ameţit, cu părul încleiat pe frunte, cu ochii rătăciţi, şi se apropie de el, rînjind:

― O zi-două ai spus? Cine să scape? Tu, ei, voi? Scăpaţi, dacă puteţi: eu nu mai aştept!

Şi cu puteri pe care nimeni nu i le-ar mai fi bănuit, se repezi spre parapet, rîzînd sălbatic, un rîs fără nimic omenesc în el:

― Ha-ha-ha! Scăpaţi dacă puteţi, nebunilor! Căpitanul îi ţinu calea, îngrozit. Gherasim sări de jos şi veni în ajutorul lui. Dar în faţa căpitanului, care-l cuprinse în braţe, el însuşi fără puteri, Haralamb se înmuie ca o cîrpă şi căzu pe punte, hohotind:

― De ce m-aţi adus aici?… Sînt tînăr, măi fraţilor… nu vreau să pier!… Spune, vere Ieremie, spuneţi, măi băieţi, oare acum plouă pe la noi?…

Apoi încet, hohotele se prefăcură în suspine, suspinele se potoliră domol şi Haralamb rămase nemişcat pe punte, căzut poate în somn, poate în leşin. Gherasim îl trase la umbră, îi puse cîrpe ude pe frunte, pe piept, la subsuori, privindu-l cu lacrimi în ochi, lacrimi pentru suferinţa lui şi a tuturora.

 

Acestea se întîmplau în Oceanul Atlantic, la 4° nord de ecuator, la 27° latitudine vestică, în ziua de 2 octombrie 1882…

Vedeţi dar ce mulţi ani au trecut de atunci! Dar Haralamb n-a pierit şi a trăit, cum se spune, pînă la adînci bătrîneţi. Aşa l-am cunoscut, acum nu ştiu cîte veri, într-un port de pe malul Dunării – şi de la el ştiu cea mai mare parte a întîmplărilor pe care le-am povestit aici. Avea optzeci şi ceva de ani, şi pînă prin 1925 fusese îmbarcat, ca secund, pe un cargobot românesc, după ce străbătuse mările Pămîntului, pe vapoare care purtau pavilioanele tuturor naţiilor. Dar dacă pe multe din ele le uitase, cum uitase de căpitanii, de marinarii lor, de Speranţa