îşi amintea ca şi cum ar fi navigat cu ea pînă ieri – şi tot aşa îşi amintea de Anton Lupan şi de ceilalţi ai lui… Ehei, dar trecuse timp de atunci, Speranţa putrezise în cine ştie ce port, căci de mult, îmbătrînită fiind, trecuse în stăpînirea unui căpitan grec, la Pireu. Şi cînd îmi povestea acestea, venind vorba de Pireu, cine ştie a cîta oară, am văzut pe chipul lui Haralamb trecînd un zîmbet şters, iar în ochii lui, încă verzi ca în anii tinereţii, am văzut aprinzîndu-se lumina nostalgiilor.

― Da, a pierit şi ea, de mult, să nu mă mai întrebi!

Iar eu am ştiut că se gîndeşte la cafegioaica lui de demult, şi nu l-am întrebat nimic…

Şedeam pe cheiul portului, cu un harbuz roşu între noi, sau la o măsuţă strîmbă, în cîrciuma lui kir Sofocles de la Vadul Turcului, unde beam pe îndelete, cu un pahar cît degetarul, inimă de vin alb, adus de la Iveşti şi pus să îngheţe două ierni la rînd în butoi, ca să rămînă sus numai duhul strugurelui, nu şi apa searbădă trasă din pămînt. Iar Haralamb, privind pepenele roşu ca buzele acelei gingaşe făpturi de la Stambul… Cine? Da, şi de Laleli îmi vorbea uneori… Sau în timp ce vinul îi încălzea, cu inima lui, sufletul copleşit de amintiri, el îşi relua povestirea pe care am scris-o aici:

― Era prin ’81 sau prin ’82… Pune ’82, să mă întinereşti un pic!… Am zăcut aşa, în nesimţiri, mai ştiu eu cît, pînă ce, deodată, am auzit glasul lui Gherasim…

 

― Domnule! zise Gherasim, a doua zi, aproape de prînz, că asta era ora cînd începeau nălucirile. Ia vino să vezi ce-o fi! Cînd erau nori, ziceam că sînt corăbii. De data asta văd nori, îi văd limpede, ce naiba, că doar n-oi fi chiorît – dar te pomeneşti că tocmai acum e un vapor!

Nici vaporul n-ar fi fost rău, deşi de cînd cu Wotan, nu mai puteai să speri din toată inima în ajutorul lui.

Dar nu! Se terminase cu mirajele! Erau nori, nori adevăraţi, nori grei, mustoşi, înaintînd dinspre sud, întunecînd cerul, gata să se verse asupra oceanului ca nişte butii cu fundul sărit.

Şi cînd ploaia începu, jumătate de ceas mai tîrziu, oamenii ridicară capetele spre cer, rîzînd, plîngînd şi o sorbiră însetaţi şi fericiţi, în picături amestecate cu lacrimile. Ei nu-şi puteau potoli setea astfel, dar nici unul nu se îndura să-şi plece capul, să întindă o pînză şi să adune ploaia în butoi.

― Numai de n-ar sta! zise Mihu, cu capul dat pe spate, cu ochii închişi, cu cămaşa desfăcută la piept, ca apa să-i îndestuleze întregul trup secătuit.

― N-avea grijă că asta, dacă s-a pornit, o ţine aşa zile în şir! îl linişti Anton Lupan, îmbătat de ploaie ca şi ceilalţi din jur.

Mihu rîse, fără să deschidă ochii:

― De unde ştii, domnule? Dacă-i vorba de Instrucţiunile Nautice, nu mă prind!

Alături, Negrilă lăpăia picăturile de ploaie, cu limba scoasă de un cot.

― Al naibii cîine! îl pizmui Ieremia, privindu-l pieziş. El e mai dibaci decît noi. Ia te uită, ce limbă, măi fraţilor! Cu asta aduni o găleată pe ceas, zău!…

Ploaia ţinu multe zile, într-adevăr, cum scria în Instrucţiuni – deşi, după ele ar fi trebuit să plouă de mult. Vîntul care o adusese se roti uşor, trei carturi mai la est, şi atunci căpitanul nu mai avu nici o îndoială că întîlniseră alizeul de sud, căci acesta depăşeşte adesea ecuatorul, intrînd în zona celuilalt, dacă îl vede adormit. Speranţa naviga pe vechiul ei drum, spre sud-vest, cu vîntul travers în babord – şi făcea iarăşi peste o sută de mile pe zi.

Ploua, ploua necontenit, butoaiele erau toate pline şi totul pe bord era ud.

― Măi, să nu care cumva să cîrtiţi, că mă supăr foc! îşi preveni Anton Lupan oamenii, văzîndu-i că încep să se uite plictisiţi la cerul care turna mereu.

― Nu cîrtim, domnule! răspunse Haralamb. Dar acum ar mai putea să se ducă şi prin alte părţi, c-or mai fi şi alţii care au nevoie de ea.

La 5 octombrie, dimineaţa, printr-o spărtură de nori, soarele se arătă atît încît Mihu să-i poată măsura înălţimea – şi calculele făcute apoi dovediră că în clipa aceea goeleta trecea ecuatorul exact în dreptul celui de al 29-lea meridian vestic, numărat de la Greenwich.

După tradiţiile marinăreşti s-ar fi cuvenit ca Ieremia, Haralamb şi Mihu, marinari proaspeţi, să fie cufundaţi într-un butoi cu apă, spre a primi botezul ecuatorului. Dar cum de sus ploaia continua să cadă mereu cu găleata, căpitanul socoti că un alt botez era de prisos.

― De acum înainte, vă puteţi socoti marinari adevăraţi! le spuse, îmbrăţişîndu-i. Aţi înfruntat aproape toate încercările mărilor şi oceanelor…

― Cum aproape toate, domnule? protestă Haralamb, poate pe bună dreptate, el pare-se fiind acela care suferise mai vîrtos. Am înfruntat vîntul şi furtuna, piraţii lui Spînu, rechinii, ne-am luptat cu maurii, am dat piept cu armatanul, cu valuri cît munţii, am îndurat setea şi arşiţa de ziceam că nu mai scăpăm nici unul… La ce încercare ar putea să ne mai supună…

― Nu zice vorbă mare! îl opri căpitanul.

Dar nu-şi sfîrşi vorba bine, cînd un fulger, gros ca odgonul care se pune la ancora de o mie de ocale, ţîşni din inima norilor şi după ce-i făcu să pîrîie, se răsfiră în şuviţe, răspîndindu-se pe tot cerul. Văzduhul se umplu de tunete, făcînd să tremure catargele corăbiei.

― Uite, al naibii Sfîntu’ Ilie, trecu şi el ecuatorul! rîse Ieremia, mai mult ca să-şi ascundă spaima care făcuse să-i sară inima.

Fulgerele şi tunetele, odată pornite, nu se mai opriră pînă seara, umplînd văzduhul de lumini încrucişate şi de bubuituri, ca pe un cîmp de bătălie.

La ecuator aerul e încărcat de electricitate şi cînd scînteia unui fulger se aprinde, nimeni nu mai poate împiedica pornirea celorlalte. Nu puţine vapoare au fost lovite aicea de trăsnet şi au pierit fără urmă. La Rio de Janeiro, de pildă, Speranţa avea să întîlnească vaporul american Alert, care pleca spre nord, încărcat cu cereale; două săptămîni după aceea, la Buenos Aires, Anton Lupan citea în ziare că Alert nu mai trecuse linia ecuatorului; la limita