Nedumerit puţin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el însuşi, în timp ce munteanca se uita la el, cu lacrimile îngheţate pe obraz.

„Ce să mai vorbim, şi-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna şi a tăiat o găină, şi mănâncă Moromete şi bea ţuică galbenă. Pe înnoptate aşa s-au strâns mocanii, şi ăla a luat trei duble, ăla cinci, ăla şapte... Creştini, mocârţani! Mi-au luat porumbul cu şaizeci şi trei. Să vezi după aia că nu mai puteam să scap de mocană: Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea trăieşte? M-am uitat şi eu la ea şi m-am închinat: Păi bine, creştina lui Dumnezeu, de ce să nu trăiască? Trăieşte, stă acasă după sobă şi se vaită că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea un rost de întreba aşa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac peste el...”

XI

Paraschiv, Nilă şi Achim şi-au păstrat pentru ei impresia care le-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuşi porumbul cu şaptezeci de lei nu s-au mai mulţumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-a făcut mare brânză câştigând o mie de lei; trebuia să câştige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu şi au început să murmure că a omorât caii şi căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor.

Murmuratul acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui Moromete pe alte căi, prin Guica şi Parizianul, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în faţă.

Uimit şi îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbuşe fără cruţare acest început de răzvrătire, având totuşi speranţa că poate nu-i adevărat. Luaţi din scurt, cei trei se speriară şi deveniră mieroşi, Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te iei după prostul ăla de Parizianu?”, încât Moromete socoti că nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacţia să facă ei înşişi comerţ la munte.

Bucuroşi că izbutiseră să obţină atât de uşor libertatea de a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le aducă un câştig mare. Luară cu chirie încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpărară porumb din sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte.

Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva – nu putea să înţeleagă bine ce – un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simţită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu izbutească.

Dorinţa lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scăzuse între timp preţul şi cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenţionate, vrând să-i facă să înţeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă înţeleseră ceva şi se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se îmbogăţea şi din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească, iar pe ei îi batjocoreşte. Într-adevăr, fetele erau vrednice şi vioaie, ţeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Paraschiv şi Achim care parcă erau bolnavi.

Astfel trecu iarna şi vara aceea. În toamnă, Moromete făcu din nou pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situaţia familiei, datoriile pe care le mai aveau la percepţie, faptul că rămăseseră fără un cal – se îmbolnăvise de talan şi nu mai era bun de nimica – şi ajunseră la înţelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluţie.

Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele ţeseau pentru ele covoare. Catrina îşi făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă îmblănită, cu guler de miel creţ... În numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să pună mâna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpâni şi îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia şi p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ţine casa, cine îi spală de murdărie şi le face mâncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la şcoală că e trenţăros.

Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-şi facă alţii. Nu cumva dulama este pricina nemulţumirii? Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare şi vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?

Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau să trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut şi să facă bani, iar nu să se mănânce şi să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceştia începură să nu-şi mai dea pe faţă gândurile nici măcar faţă de Parizianu.

În aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti.

Târziu de tot, spre sfârşitul iernii, cu multe ocolişuri şi prefăcându-se interesaţi numai de datoriile care ameninţau gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze