Pînă să apuce Bernard să răspundă, liftul se opri.

— Acoperişul! scîrţîi o voce.

Liftierul era un omuleţ aducînd absolut cu o maimuţă şi era îmbrăcat în tunica neagră a unui semicretin Epsilon-Minus.

— Acoperişul!

Deschise larg uşile. Soarele strălucitor şi fierbinte al după-amiezii îl făcu să tresară şi să clipească des.

— Ah, acoperişul! repetă el încîntat. Parcă l-ar fi trezit brusc o veste fericită dintr-o apatie tristă şi întunecată. Acoperişul!

Zîmbi cu un aer de cîine bătut care aşteaptă să citească bunăvoinţă pe feţele stăpînilor – în cazul respectiv pasagerii din lift. Vorbind şi rîzînd voioşi, aceştia păşiră în lumina de afară. Liftierul privi în urma lor.

— Acoperişul? repetă el, de data asta pe un ton interogativ.

Se auzi un clopoţel şi din tavanul liftului un megafon începu să emită comenzile pe un ton nu prea puternic, dar imperios:

— Coboară! sună glasul din megafon. Coboară! Etajul optsprezece. Du-te jos. Jos. Etajul optsprezece. Du-te jos, du-te…

Liftierul trînti uşile, apăsă pe un buton şi imediat coborî în crepusculul plin de zumzete al puţului liftului – şi totodată în crepusculul ce alcătuia apatia lui obişnuită.

Terasa acoperişului era învăluită în lumina caldă a după-amiezii de vară, în care se auzea doar bîzîitul elicopterelor ce se încrucişau pe cer; din cînd în cînd, zumzetul mai profund al rachetelor care goneau imprevizibile pe cerul senin la opt sau zece kilometri înălţime părea o mîngîiere a aerului blînd. Bernard Marx răsuflă din toţi rărunchii. Ridică ochii spre tăriile cerului, apoi se uită de jur-împrejur la orizontul albastru şi în cele din urmă îi coborî spre chipul Leninei.

— Ce frumos e, nu-i aşa? rosti el cu un uşor tremur în glas.

Fata îi zîmbi cu o expresie de înţelgere cît se poate de afectuoasă:

— O după-amiază desăvîrşită pentru Golful cu Obstacole, răspunse ea încîntată. Trebuie să fug, Bernard. Henry se supără dacă-l fac să mă aştepte. Te rog, anunţă-mă din timp cînd vrei să plecăm.

Şi făcîndu-i cu mîna, alergă de-a lungul terasei, către hangare. Bernard rămase să privească sclipirea ciorapilor ei albi, genunchii bronzaţi care se îndoiau şi se dezdoiau la fiecare pas şi mişcarea unduitoare a şortului de catifea reiată, strîns bine pe şolduri, sub jacheta vert-bouteille. Pe faţa lui stărui o expresie îndurerată.

— Phii, straşnic de drăguţă e! zise o voce puternică şi veselă chiar în spatele lui.

Bernard tresări şi se întoarse. Faţa roşie şi bucălată a lui Benito Hoover îi zîmbea de la înălţimea lui – pogora de fapt asupra lui Bernard razele unei cordialităţi evidente. Benito era vestit pentru firea lui bună şi amabilă. Se zicea despre el că ar putea trăi toată viaţa fără să se atingă măcar de soma. Nu-l afectau niciodată răutăţile şi crizele de nervi, din pricina cărora alţii trebuiau să-şi ia vacanţe soma. Pentru Benito realitatea era întotdeauna însorită.

— Pneumatică fetişcană! Oho, şi încă cum! Apoi continuă, schimbînd brusc tonul: — Ia ascultă, băiete, dar tare posomorît arăţi! Cred că ţi-ar prinde bine un gram de soma. Scotocindu-se în buzunarul de la pantaloni, Benito scoase o sticluţă cu pastile. Vorba aceea: „Un centimetru cub alungă orice sentiment sumbru“. Hei, dar ce-i cu tine?

Bernard se răsuci brusc pe călcîie şi o rupse la fugă.

Benito rămase cu ochii holbaţi, uitîndu-se după el. „Ce naiba o fi cu băiatul ăsta?“ se minună el, şi clătinînd din cap decise că probabil e ceva adevăr în povestea că i s-ar fi turnat alcool în surogatul de sînge. „Se vede că totuşi i-a afectat creierul.“

Puse la loc în buzunar sticluţa cu soma şi scoase în schimb un pacheţel cu gumă de mestecat cu hormoni sexuali. Băgă în gură o lamelă şi se îndreptă gînditor spre hangare.

Cînd sosi Lenina, Henry Foster îşi scosese deja elicopterul din hangar şi se instalase în carlingă, aşteptînd-o.

— Patru minute întîrziere – acesta fu singurul comentariu pe care-l făcu în momentul în care fata se urcă lîngă el.

Henry porni motoarele şi ambreie elicele. Aparatul se ridică vertical în aer. Henry acceleră; zbîrnîitul elicei principale deveni mai ascuţit, trecînd de la bîzîitul unui tăun la cel al viespii, iar apoi de la viespe la ţînţar; indicatorul de turaţii arăta că se înalţă cu aproape doi kilometri pe minut. Sub el Londra se micşora din ce în ce. În cîteva secunde clădirile mari cu acoperişurile plate dispărură, apoi rămaseră doar un fel de ciuperci geometrice care răsăreau în parcuri şi grădini. În mijlocul lor, mai înalt şi cu tulpina mai subţire, Turnul Charing-T îşi ridica spre cer discul de beton strălucitor.

Ca piepturile musculoase ale unor atleţi fabuloşi, deasupra capetelor lor se agitau alene nori imenşi, cu o înfăţişare cărnoasă. Dintr-unul se ivi brusc o insectă mică, roşie, bîzîitoare.

— E Racheta Roşie care tocmai se întoarce de la New York, spuse Henry şi, după ce se uită la ea, adăugă clătinînd dojenitor din cap: — O întîrziere de şapte minute. Zău, serviciile astea transatlantice sînt groaznic de nepunctuale. Un adevărat scandal.

Luă piciorul de pe acceleraţie. Sunetul elicei de deasupra capului coborî cu o octavă şi jumătate, trecînd din nou prin bîzîitul viespii către cel al bondarului, apoi al cărăbuşului şi