răpăitul ploii. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simţeam o nevoie mai acută să mă culc cu femei. Îmi luam sticla cu whisky, mergeam pe acoperiş şi de fiecare dată mă întrebam ce se va alege de mine.

  La sfârşitul lunii iulie am primit o scrisoare scurtă de la Naoko.

  Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar încearcă să mă înţelegi. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin şi să mă simt capabilă să scriu. Am început scrisoarea aceasta de cel puţin zece ori. Îmi vine foarte greu să scriu scrisori.

  Încep cu concluzia. Am decis să-mi întrerup studiile un an de zile. Deocamdată aşa am hotărât, deşi am o vagă bănuială că nu am să mă mai întorc niciodată la facultate. Poate o să te mire, dar, de fapt, cochetez cu ideea aceasta de multă vreme. Am vrut să-ţi spun şi ţie de multe ori, dar nu m-am simţit capabilă să abordez problema. Îmi era frică şi să rostesc cuvintele.

  Te rog să nu pui lucrurile la suflet. Orice s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, rezultatul ar fi fost oricum acelaşi. Poate nu-i frumos ce spun eu acum şi n-aş vrea să te jignesc, dar ceea ce vreau să subliniez este faptul că îmi doresc să nu te consideri vinovat pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Mă priveşte pe mine şi numai pe mine. Aproape un an de zile am tot amânat şi-am amânat, şi până la urmă ţie ţi-am creat neplăceri. Gata, s-a terminat! Toate au o limită. După ce am plecat din apartamentul din Kokubunji, m-am întors acasă la părinţi, în Kobe şi o vreme am tot mers pe la spital. Doctorul mi-a spus că există un sanatoriu care ar fi foarte bun pentru mine, undeva în munţii din preajma oraşului Kyoto. Nu este vorba, de fapt, de un spital propriu-zis, ci un fel de sanatoriu cu un program mai lejer. Amănunte îţi mai scriu cu alt prilej. Acum nu mă simt în stare. Nu încă. Am nevoie de linişte, trebuie să-mi odihnesc nervii într-un loc izolat de lume.

  Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru că ai stat prin preajma mea un an de zile. Te rog să crezi măcar atât dacă altceva nu vrei să crezi. Nu mi-ai făcut nici un rău, eu mi l-am făcut singură. Zău că asta e părerea mea.

  Încă nu sunt pregătită să te întâlnesc. Nu că n-aş vrea, dar pur şi simplu nu sunt pregătită. Când o să consider că sunt, îţi voi scrie imediat. Cred că atunci am putea să ne cunoaştem mai bine. Presupun că asta ar trebui să facem, să ne cunoaştem mai bine. La revedere.

  Am citit şi recitit scrisoarea de sute de ori şi de câte ori o citeam, simţeam aceeaşi tristeţe profundă care mă învăluia ori de câte ori Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşură în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simţeam, dar nu avea gură să vorbească.

  Îmi petreceam sâmbetele seara în holul căminului. Nu mai speram că va suna telefonul pentru mine, dar nu eram capabil să mă mişc de acolo. Deschideam televizorul şi mă prefăceam că mă uit la meciul de baseball, dar tăiam spaţiul dintre mine şi televizor în două, cu gândurile hoinărind, apoi fiecare jumătate iar în două, şi îl fracţionam tot aşa până reuşeam să-l cuprind în mână.

  La ora zece închideam televizorul, mă întorceam în cameră şi mă culcam.

  Pe la sfârşitul lunii, Cavaleristul mi-a adus un borcan de ness, cu găuri în capac, cu câteva firicele de iarbă şi un pic de apă. În el se afla un licurici. Pentru că era încă lumină, insecta arăta ca un gândăcel de apă negru, dar Cavaleristul a încercat să mă convingă de faptul că era un licurici autentic. Nu aveam nici un motiv să-l contrazic, aşa că l-am lăsat în pace. Licuriciul părea cam adormit, dar cu toate acestea făcea parcă eforturi disperate să se caţere pe pereţii alunecoşi ai borcanului şi cădea mereu înapoi.

  — L-am găsit în curte.

  — În curtea căminului? am întrebat eu, mirat.

  — Bineînţeles. Ştii hotelul de a-al-alături? Acolo se practică lansarea licuricilor pentru oaspeţi. Acesta, bietul de el, s-a rătăcit pe la noi, zise Cavaleristul în timp ce-şi îndesa haine şi caiete în sacoşa lui neagră, marca Boston.

  Trecuseră deja câteva săptămâni de când începuse vacanţa de vară şi în cămin mai eram doar noi doi. Nu aveam chef să mă întorc acasă, la Kobe, şi, de fapt, voiam să-mi continuu şi serviciul, iar Cavaleristul avusese practică. Acum i se terminase practica şi pleca acasă, la Yamanashi.

  — Ai putea să-i dai licuriciul prietenei tale. Sunt convins că o să se bucure, a spus el.

  — Mulţumesc, i-am răspuns.

  Era o tăcere mormântală în cămin. Steagul fusese coborât şi în cantină se vedea lumină. Deoarece nu prea era nimeni prin cămin, mai funcţionau doar becurile de pe partea stângă, dar mirosul de mâncare ajungea până la mine. De data aceasta mirosea a tocană.

  Am luat borcanul şi m-am dus pe acoperiş. Nu mai era nici picior de om acolo. Cineva îşi uitase pe frânghia de rufe o cămaşă albă care fâlfâia în bătaia brizei de seară ca o foaie de ceapă. Am urcat pe scara de fier ca să ajung în vârful acoperişului, unde se afla conducta de apă a căminului. Conducta cilindrică mai păstra ceva din căldura acumulată peste zi. M-am aşezat pe ea, m-am prins de balustradă şi luna albă, aproape plină, mi-a atras privirile. În dreapta, străluceau luminile cartierului Shinjuku, în stânga, cele din Ikebukuro. Farurile maşinilor se revărsau în şuvoaie strălucitoare, iar zumzetul permanent fu, la un moment dat, dominat de un zgomot ce părea că atârnă asemenea unui