acestor principii reprezintă singura explicaţie cu adevărat plauzibilă a uneia dintre acţiunile politice cu un impact care întrece orice închipuire: decizia de a sparge biroul cartierului general al partidului democrat din clădirea Watergate pentru a monta aparatură de ascultare, acţiune care a condus la prăbuşirea preşedinţiei lui Richard Nixon.

  Unul dintre cei care au participat la luarea acestei decizii, Jeb Stuart Magruder, atunci când a auzit prima dată că spărgătorii de la Watergate au fost prinşi, a spus cu justificată consternare: „Cum am putut fi atât de proşti?”. Într-adevăr, cum?

  Pentru a înţelege cum s-a putut ajunge la hotărârea catastrofală de a întreprinde spargerea de la Watergate, este necesar să revedem câteva fapte:

  Ideea a aparţinut lui G. Gordon Liddy, care răspundea de operaţiunile de culegere de informaţii pentru Comitetul de Realegere a Preşedintelui (CRP). Liddy îşi câştigase, printre responsabilii administraţiei, o reputaţie de individ pe care-l bate vântul şi existau îndoieli asupra stabilităţii şi bunei lui judecăţi.

  Propunerea lui Liddy era extrem de costisitoare necesitând un buget de 250.000 de dolari, bani gheaţă neimpozabili.

  Pe la sfârşitul lui martie, când propunerea a fost aprobată într-o şedinţă cu şeful CRP, John Mitchel, şi asistenţii lui, Magruder şi Frederick LaRue, perspectiva pentru o victorie a lui Nixon în alegerile din noiembrie era foarte luminoasă. Singurului candidat anunţat, Edmund Muskie, căruia sondajele preliminarii îi dăduseră o şansă să-i ia locul Preşedintelui, se descurcase slab în alegerile preliminare. Părea foarte probabil că cel mai uşor de învins candidat, George McGovern, va câştiga nominalizarea partidului său. O victorie republicană părea asigurată.

  Planul de instalare a aparaturii de ascultare era o operaţiune cu risc foarte mare solicitând participarea şi discreţia a zece oameni.

  Conducerea partidului democrat şi preşedintele acestuia, Lawrence O'Brien, al cărui birou de la Watergate urma să fie spart şi infestat cu microfoane, nu deţinea nici un fel de informaţii suficient de dăunătoare încât să-i pericliteze poziţia Preşedintelui în funcţie. Nici nu era probabil să fie obţinute astfel de informaţii afară de cazul în care administraţia ar fi făcut ceva foarte, foarte nesăbuit.

  În ciuda evidentului îndemn la prudenţă furnizat de motivele de mai sus, propunerea scumpă, hazardată, inoportună şi potenţial dezastruoasă a unui om a cărui judecată era cunoscută ca fiind îndoielnică a fost aprobată. Cum de s-a putut întâmpla ca nişte oameni inteligenţi, cu poziţia lui Mitchell şi Magruder să facă ceva foarte, foarte nesăbuit? Poate că răspunsul se află într-un fapt mai puţin discutat: planul în valoare de 250.000 de dolari pe care l-au aprobat nu a fost prima propunere a lui Liddy. De fapt, el a reprezentat o concesie semnificativă din partea lui Liddy faţă de alte două propuneri anterioare de proporţii imense.

  Primul dintre aceste planuri, prezentat cu două luni mai înainte într-o întâlnire cu Mitchell, Magruder şi John Dean, descria un program de un milion de dolari care includea (pe lângă infestarea cu microfoane a sediului Watergate) un plan de interceptare a comunicaţiilor cu echipamente speciale, spargeri, răpiri şi detaşamente de atac, precum şi un iaht „dotat” cu „fete de companie de înaltă clasă” pentru a-i atrage pe politicienii democraţi în situaţii pentru care să poată fi şantajaţi.

  Un al doilea plan al lui Liddy, prezentat o săptămână mai târziu aceluiaşi grup format din Mitchell, Magruder şi Dean, eliminase unele părţi din acest program şi ajunsese la 500.000 de dolari.

  Numai după ce aceste propuneri iniţiale au fost respinse de Mitchell, Liddy şi-a prezentat planul lui redus la un minim de 250.000 de dolari, de astă dată lui Mitchell, Magruder şi Frederick LaRue. Acum, planul său prostesc, dar ceva mai raţional decât celelalte, a fost aprobat.

  Este posibil ca eu, care am fost multă vreme un tip uşor de păcălit, şi John Mitchell, un politician inteligent şi versat, să fi fost la fel de uşor atraşi în târguri proaste de aceeaşi tactică de obţinere a acordului – eu de un băiat de la cercetaşi care vindea ciocolată şi el de un om care i-a „vândut” un dezastru politic?

  Dacă analizăm mărturia lui Jeb Magruder, considerată de majoritatea investigatorilor ca furnizând relatarea cea mai fidelă a întâlnirii cruciale în care planul lui Liddy a fost acceptat, vom găsi câteva indicii instructive.

  Mai întâi, Magruder spune că „nimeni nu s-a simţit atras în mod deosebit de acest proiect”; dar „pentru că la început fusese vorba de suma grandioasă de un milion de dolari, ne-am gândit că 250.000 de dolari ar fi probabil o sumă acceptabilă.

  Nu eram dispuşi să-l trimitem acasă fără să-i dăm nimic”. Mitchell, prins în capcană „de sentimentul că ar trebui să-i dăm ceva lui Liddy. a semnat şi parafat în sensul că a spus: «Ei bine, hai să-i dăm un sfert de milion de dolari şi să-l lăsăm să vedem ce poate scoate din asta.».”.

  În contextul solicitării iniţiale a lui Liddy, se pare că „un sfert de milion de dolari” a ajuns să fie „ceva mărunţiş” care să-i fie acordat ca o întoarcere a concesiei lui.

  Cu claritatea pe care ţi-o dă înţelegerea ulterioară a unui eveniment, Magruder a povestit abordarea lui Liddy ca fiind cea mai succintă ilustrare a tehnicii de respingere – retragere despre care am auzit vreodată.

  „Dacă ar fi venit la noi şi ar fi spus de la început: «Am un plan ca să sparg biroul lui Larry O'Bricn şi să-l umplu de microfoane», probabil că am fi respins ideea imediat. în schimb, el a venit cu planul lui elaborat incluzând fete de companie/răpiri/atacuri/infestare cu microfoane. El a cerut o bucată mai mare când, de fapt, era destul de mulţumit să obţină jumătate sau chiar un sfert.”19

  Este de asemenea instructiv că deşi, în final, decizia trebuia luată de şeful său, numai un singur membru al grupului, Frederick LaRue, şi-a exprimat opoziţia directă faţă de propunerea lui Liddy. Spunând, cu evident bun simţ, „Nu cred că merită riscul,” el s-a mirat probabil de ce colegii lui, Milchell şi Magruder, nu-i împărtăşesc