Încercase să îl convingă să aştepte dimineaţa, dar fără succes.

— Dacă mai întârziem, o să se descompună morţii ăştia de tot. Trebuie să ajungă la Bucureşti, la Institutul de Medicină Legală. Şi, oricum, n-o să ai probleme de vreme ce SRI-ul a preluat cazul.

— Nu înţeleg de ce nu au trimis ăştia un elicopter. Să conduci singur, în toiul nopţii atâta amar de drum. Cu pachetul ăsta.

Agentul continuă să scrie şi zise zâmbind:

— Bre, doar nu ţi-e teamă că s-or trezi ăştia, nu?

Comisarul continuă să se scarpine în creştet cu pixul, iar faţa lui dădea de înţeles că se gândise la o astfel de posibilitate. Agentul râse zgomotos, se ridică şi îl bătu prieteneşte pe umăr pe comisar. Christa intră în secţie şi întrebă de Pop. Acesta apăru chiar când femeia de la recepţie încerca să îi răspundă. Agentul o privi de sus în jos şi fluieră admirativ. Christa era îmbrăcată într-o rochie de seară roşie, strânsă în talie şi cu o crăpătură destul de generoasă. Avea tocuri înalte care îi scoteau în evidenţă desenul perfect al picioarelor. Rochia era prinsă la gât, iar spatele era total acoperit ca pentru a ascunde ceva. În mână ţinea o poşetă-plic ocupată integral de pistolul de care nu se despărţea niciodată.

— Crăpătura asta trebuie să compenseze lipsa decolteului, întrebă agentul?

Christa nu se supără şi îl trase un pic deoparte.

— Crezi că m-ai putea aştepta un pic? Am impresia că situaţia ar putea să se complice.

Cei doi mai discutară o vreme, după care Christa îi înmână agentului un rucsac şi porni spre hotel.

Omul din parc aşteptă un timp după ce Christa şi Charles se retrăseseră din bar până când acesta începu să se anime. Distinşii invitaţi, plini de bună dispoziţie, intrau în bar vociferând şi râzând zgomotos. Se anunţa o petrecere pe cinste. Barmanul pornise muzica care era dată destul de tare, cum e obiceiul locului, aşa că pentru a se auzi, invitaţii trebuiau să ridice vocea sau, dacă aveau lucruri mai complicate să îşi spună, să vorbească pe hol, în faţa recepţiei sau pe terasa din spate. Coborâse aproape toată lumea, prin urmare bărbatul se hotărî că tocmai sosise momentul să acţioneze.

Se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre hotel cu paşi grăbiţi, dar văzu cu coada ochiului că din spatele copacului, unde se afla banca pe care stătuse, mai ieşi cineva. Avu o presimţire neagră şi i se făcu frică. Se gândi să se asigure că nu i se pare. Se opri, iar cel din spate se opri şi el. Omul se gândi că urmăritorul nu e prea priceput şi în loc să o pornească spre hotel, o luă înspre stânga, spre marginea străzii. Se opri la semafor şi se mai asigură încă o dată că nu i se pare. Urmăritorul se opri şi el. Traversă pe roşu şi coti brusc după clădirea de la începutul străzii. Strada era pustie şi noaptea se lăsase cu totul. Un bec chior arunca o lumină murdară. Văzu câteva tomberoane din metal şi se ascunse după ele. La niciun minut, cel care îl supraveghea în parc apăru grăbit şi el. Se opri în dreptul tomberoanelor şi aproape intră în panică atunci când îşi dădu seama că ţinta lui nu era nicăieri. Se învârti, o luă un pic în faţă, apoi se întoarse. Nu ştia ce să facă, până în momentul în care îi dădu prin cap să se uite în spatele tomberoanelor. Omul cu mapă maronie ieşise între timp şi stătea ghemuit în spatele primului tomberon. Căutase ceva cu care să se apere, până găsi o jumătate de cărămidă căzută de pe clădirea veche în spatele căreia se afla. Când urmăritorul se strecură printre tomberoane, se ridică brusc în spatele său şi îl lovi cu putere cu cărămida în moalele capului. Urmăritorul se prăvăli pe caldarâm, iar omul se întoarse şi grăbi pasul spre intrarea din spate a hotelului, pe lângă terasă. La un moment dat, dădu drumul cărămizii.

Răsuflă uşurat când văzu atâta lume înghesuită la terasă şi în lobby. Ştia că era şansa lui să treacă neobservat. Trebuia să îşi facă loc prin mulţime. Trecu pe la recepţie. Recepţionerul era ocupat şi el cu oaspeţii, aşa că urcă scările. Între timp, urmăritorul îşi revenise şi o sună pe Bella care, la rândul ei, îl sună imediat pe poliţistul care păzea camera lui Charles, dar stătea în capul scărilor ca să nu pară că îl păzea ca pe un infractor. Nici nu închise bine telefonul, că omul în pardesiu apăru lângă el. Panicat, duse mâna la pistol. Omul reacţionă rapid şi se aruncă asupra lui.

Dacă ar fi oprit duşul cu doar două minute mai devreme, ar fi putut auzi două împuşcături foarte aproape de uşa lui. Cum le-ar fi auzit, cu siguranţă, şi ceilalţi oaspeţi ai hotelului, dacă muzica şi discuţiile cu sonorul dat la maximum nu ar fi acoperit orice fel de zgomot şi, probabil, cineva ar fi urcat şi l-ar fi găsit pe poliţistul bodyguard zăcând inconştient într-o baltă de sânge. În momentul în care omul cu pardesiu se repezise să îl oprească pe poliţist să tragă, îl prinse de mână, iar pistolul se descărcase. Din reflex, omul răsuci mâna poliţistului şi arma se mai descărcă o dată, de data asta spre poliţist. Totul se petrecuse atât de repede, încât nu avu timp să înţeleagă ce se întâmplase. Simţise o înţepătură în partea dreaptă a stomacului. Se ridică şi, încă buimac, cu urechile ţiuindu-i, se repezi spre uşa camerei 104 şi o lovi cu putere. Charles se pregătea să se bărbierească în momentul în care auzi izbitura în uşă. Crezu că cineva îl chema la petrecere sau că sosise Christa. Îşi puse halatul şi crăpă un pic uşa. Omul o împinse peste el şi Charles fu proiectat în perete. Apoi bărbatul intră grăbit şi se năpusti spre fotoliu, unde se prăbuşi. Luat prin surprindere, Charles se îndreptă de şale şi căută cu ochii un obiect pe care să pună