cu două veri în urmă. Zâmbetul amabil, felul lui de-a se apleca înainte, nasul acela dramatic.

Johnny, lat în umeri, în blugi și o cămașă roz în carouri, atât de veche încât are marginile zdrențuite; Johnny are unghiile mâncate și părul tuns militărește.

Mirren, ca o pictură prerafaelită, cu bărbia pătrățoasă a familiei Sinclair. Își poartă părul lung și des ridicat în vârful capului și are pe ea o pereche de pantaloni scurți și partea de sus a unui costum de baie.

Este atât de reconfortant. Îi iubesc atât de mult.

Oare va conta pentru ei faptul că nu reușesc să țin minte nici măcar circumstanțele de bază ale accidentului? Am pierdut atât de multe dintre lucrurile pe care le-am făcut împreună în vara cu numărul cincisprezece. Mă întreb dacă mătușile au discutat despre mine.

Nu vreau să se uite la mine ca și cum aș fi bolnavă. Sau ca și cum nu-mi merge mintea.

— Povestește despre facultate, spune Johnny.

Stă cocoțat pe blatul de bucătărie.

— Unde o să mergi?

— Nicăieri, deocamdată.

Ăsta e un adevăr pe care nu am cum să-l evit. Sunt surprinsă că n-au aflat încă.

— Cum?

— De ce?

— N-am absolvit. Am lipsit prea mult de la școală după accident.

— Ei, la naiba! țipă Johnny. Ce oribil. Nu poți să mergi la școala de vară?

— Nu pot să merg și la școala de vară și să vin aici. Pe lângă asta, o să mă descurc mai bine dacă mă înscriu după ce îmi termin cursurile.

— Ce-o să studiezi? întreabă Gat.

— Hai mai bine să vorbim despre altceva.

— Dar vrem să știm, spune Mirren. Cu toții.

— Serios, zic. Hai, altceva. Cum stai cu dragostea, Johnny?

— La naiba, iar începe.

Ridic din sprâncene.

— Când ești așa chipeș ca mine, apele nu sunt niciodată liniștite, glumește el.

— Eu am un iubit pe care-l cheamă Drake Loggerhead, spune Mirren. O să meargă la Pomona, la fel ca mine. Am avut relații sexuale de câteva ori, dar întotdeauna cu prezervativ. Îmi aduce trandafiri galbeni în fiecare săptămână și are mușchi mișto.

Johnny scuipă ceaiul din gură. Gat și cu mine izbucnim în râs.

— Drake Loggerhead? întreabă Johnny.

— Da, spune Mirren. Ce-i așa de amuzant?

— Nimic.

Johnny scutură din cap.

— Suntem împreună de cinci luni, continuă Mirren. Își petrece vara asta în expediții cu cei de la Outward Bound{4}, așa că o să aibă și mai mulți mușchi când ne vedem data viitoare.

— Probabil că glumești, spune Gat.

— Doar un pic, răspunde Mirren. Dar îl ador.

O strâng de mână. Sunt bucuroasă că are pe cineva de care să fie îndrăgostită.

— O să te întreb mai târziu despre relațiile sexuale, o ameninț eu.

— După ce pleacă băieții, spune Mirren. O să-ți povestesc totul.

Ne lăsăm ceștile de ceai și coborâm pe plaja cea mică. Ne scoatem pantofii și ne mișcăm degetele de la picioare în nisip. Sunt scoici mici, ascuțite.

— Nu voi lua cina la Noua Clairmont, spune Mirren pe un ton hotărât. Și nici micul dejun. Nu anul ăsta.

— De ce nu? întreb.

— Greu de suportat, spune ea. Mătușile. Cei mici. Bunicul. Și-a pierdut mințile, știi?

Dau din cap.

— Prea suntem toți la grămadă acolo. Nu vreau decât să stau cu voi aici, spune Mirren. N-am chef să-mi pierd vremea în casa aia nouă și rece. Oamenii ăia sunt bine mersi și fără mine.

— Și eu la fel, zice Johnny.

— Și eu, zice Gat.

Îmi dau seama că au discutat ideea asta înainte să vin eu.

26.

Mirren și cu Johnny intră în apă cu tuburi de oxigen și labe în picioare. Dau din labe în căutare de homari. Probabil că sunt doar meduze și crabi micuți, dar chiar dacă nu prindem mai nimic, întotdeauna ne-a plăcut să facem scufundări pe plaja cea mică.

Gat stă împreună cu mine pe un pled colorat ca un batic. Îi privim pe ceilalți în tăcere.

Nu știu cum să vorbesc cu el.

Îl iubesc.

A fost un nesimțit.

N-ar trebui să fiu îndrăgostită de el. Sunt o proastă că încă îl iubesc. Trebuie să mi-l scot din minte.

Poate că încă mai crede că sunt drăguță. Chiar și cu părul ăsta al meu și cearcănele de sub ochi. Poate.

Se vede cum îi tresaltă mușchii spatelui pe sub tricou. Curba gâtului, arcuirea delicată a urechii. O aluniță maro pe o parte a gâtului. Albul unghiilor sale. Îl sorb cu nesaț, după o despărțire atât de lungă.

— Nu te uita la picioarele mele de trol, spune Gat brusc.

— Ce?

— Sunt hidoase. Un trol s-a strecurat în camera mea noaptea, mi-a luat picioarele mele normale și m-a lăsat cu picioarele astea grosolane de trol.

Gat își îndeasă picioarele sub un prosop, ca să nu i le văd.

— Acum știi adevărul.

Mă simt ușurată că vorbim despre nimicuri.

— N-ai decât să porți pantofi.

— Nu port pantofi pe plajă – își împinge picioarele afară de sub prosop. N-arată rău. Trebuie să mă prefac că totul e în regulă, până dau de trolul ăla. Apoi o să-l omor și o să-mi iau picioarele normale înapoi. Ai ceva arme?

— Nu.

— Haide.

— Hm. Există un vătrai la Windemere.

— Perfect. Cum dăm cu ochii de trol, îl omorâm cu vătraiul ăsta al tău.

— Dacă ții morțiș.

Mă întind pe spate și îmi acopăr ochii cu brațul. Rămânem tăcuți pentru un moment.

— Trolii sunt nocturni, adaug.

— Cady? șoptește Gat.

Îmi întorc fața ca să mă uit în ochii lui.

— Da?

— Credeam că n-o să te mai văd niciodată.

— Cum?

Stă atât de aproape de mine, încât am putea să ne sărutăm.

— Credeam că n-o să te mai văd niciodată. După tot ce s-a întâmplat, apoi când nu te-ai mai întors aici vara următoare…

De ce nu mi-ai scris? îmi vine să-i spun. De ce nu m-ai sunat tot timpul ăsta?

Îmi atinge fața.

— Sunt atât de bucuros că ești aici, spune el. Sunt atât de bucuros că