Nu știu ce e între noi. Chiar nu știu. Ce nesimțit.

— Dă-mi mâna, îmi spune.

Nu sunt sigură că asta vreau să fac.

Dar apoi desigur că asta vreau să fac.

Are pielea caldă și plină de nisip. Ne împletim degetele și închidem ochii ferindu-ne de soare.

Stăm pur și simplu întinși acolo. Ținându-ne de mâini. Mă mângâie în centrul palmei cu degetul mare, cum făcea cu două veri în urmă sub lumina stelelor.

Și mă topesc.

Camera mea de la Windemere are lambriuri de lemn și e zugrăvită într-o nuanță de crem. Am o cuvertură în carouri pe pat. Carpeta de pe jos seamănă cu preșurile zdrențuite pe care le vezi prin hanurile de țară.

Ai fost aici cu două veri în urmă, îmi spun singură, în această cameră, în fiecare noapte. În această cameră, în fiecare dimineață.

Să presupunem că citeai, te jucai pe iPad, îți alegeai hainele. Ce-ți amintești?

Nimic.

Pereții camerei sunt plini cu planșe de botanică, făcute cu gust, pe lângă alte câteva tentative artistice de-ale mele: o acuarelă cu arțarul care străjuia pe vremuri peluza de la Clairmont și două desene în creion, una cu bunica Tipper și câinii ei, Prințul Philip și Fatima, iar celălalt cu tata. Trag afară din dulap coșul de rufe din răchită, dau jos toate desenele și le pun în coș.

Am un raft de bibliotecă plin cu ediții de buzunar, cărți pentru tineret și povești, pe care le citeam cu câțiva ani în urmă. Cărți de basme pentru copii citite și răscitite. Le dau jos și le așez într-un teanc afară pe hol.

— Vrei să dai volumele astea? Dar ție îți plac cărțile, spune mami.

Tocmai ieșise din camera ei, îmbrăcată în haine curate pentru cină. Ruj de buze.

— Le putem dona uneia dintre bibliotecile din Vineyard, spun. Sau la magazinele Armatei Salvării.

Mami se apleacă să se uite printre volume.

— Am citit Trai de vrăjitor împreună, îți aduci aminte?

Dau din cap.

— Și asta, de asemenea. Cele nouă vieți ale lui Christopher Chant. Când ai împlinit opt ani. Voiai să citești totul, dar încă nu știai să citești suficient de bine, așa că vă citeam, ție și lui Gat, ore întregi.

— Nu și lui Johnny și Mirren?

— Ei doi nu erau în stare să stea potoliți, spune mami. Nu vrei să le păstrezi pe astea?

Se întinde spre mine și mă mângâie pe obraz. Mă retrag.

— Vreau ca lucrurile astea să găsească o casă mai bună, îi spun.

— Speram că o să te simți mai bine, odată ce ne-am întors pe insulă, asta-i tot.

— Tu ai scăpat de toate lucrurile lui tati. Ai cumpărat o canapea nouă, veselă nouă, bijuterii noi.

— Cady.

— Nu mai e nimic în toată casa asta care să arate că a trăit vreodată împreună cu noi, cu excepția mea. De ce tu poți să ștergi pur și simplu existența tatălui meu, iar eu nu pot…

— Să-ți ștergi propria existență? zice mami.

— Alți oameni ar putea să folosească toate astea! izbucnesc, arătând spre grămada de cărți. Oameni care chiar au nevoie de ele. Nu crezi că poți să faci bine pe lumea asta?

În clipa aceea, Poppy, Bosh și Grendel se reped în sus pe scări, blocând tot holul unde stăteam, și încep să ne miroasă și să ne lingă mâinile și să ne lovească cu cozile lor stufoase peste genunchi.

Mami și cu mine rămânem tăcute.

În cele din urmă, îmi spune:

— E în regulă dacă vrei să lenevești pe plaja cea mică sau cum ți-oi fi petrecut timpul în după-amiaza asta. E în regulă să-ți dai cărțile, dacă este atât de important pentru tine. Dar mă aștept să vii la Clairmont pentru cină într-o oră, cu zâmbetul pe față, pentru bunicul. Fără certuri. Fără scuze. Ai înțeles?

Dau din cap.

A rămas un bloc de desen, de acum câteva veri, când Gat și cu mine eram obsedați de colile liniate. Făceam desene după desene, umplând pătrățelele cu creioane colorate, ca să ne iasă portrete pixelate.

Îmi găsesc un pix și notez toate amintirile pe care le am despre vara numărul cincisprezece.

Acele S’more, înotatul. Podul și întreruperea.

Mâna lui Mirren, lacul ei auriu de unghii ciupit, ținând canistra cu benzină pentru șalupă.

Mami, fața ei încordată, întrebând: „Perlele negre?”

Picioarele lui Johnny, fugind în jos pe scările de la Clairmont spre șopronul pentru bărci.

Bunicul, ținându-se de un copac, chipul său luminat de strălucirea unui foc de tabără.

Și noi, toți patru, Mincinoșii, râzând atât de tare, încât amețiserăm și ni se făcuse rău.

Încep o pagină separată pentru accidentul în sine. Ce mi-a spus mami și ce bănuiesc eu. Trebuie să mă fi dus singură să înot pe plaja cea mică. M-am lovit cu capul de o piatră. Probabil că m-am luptat să ajung înapoi la mal. Mătușa Bess și cu mami mi-au dat ceai. Am fost diagnosticată cu hipotermie, probleme respiratorii și un traumatism cranian care n-a apărut pe niciuna dintre tomografii.

Lipesc paginile pe peretele de deasupra patului meu. Adaug și câteva bilețele cu întrebări.

De ce am intrat singură în apă noaptea?

Unde îmi erau hainele?

Chiar mă lovisem la cap în timp ce înotam sau s-a întâmplat altceva? E posibil să mă fi lovit cineva mai devreme? Eram oare victima unei crime?

Și ce se întâmplase între mine și Gat? Ne-am certat? I-am făcut ceva rău?

A încetat să mă mai iubească și s-a întors la Raquel?

Iau hotărârea ca tot ce aflu în următoarele patru săptămâni să ajungă pe peretele de deasupra patului meu de la Windemere. Voi dormi sub toate aceste însemnări și le