Poate că dintre toți pixelii ăștia va ieși la iveală, până la urmă, o imagine.

•

În spatele meu stă de ceva vreme o vrăjitoare, așteptând un moment de slăbiciune. Ține în mână o statuetă de fildeș reprezentând o gâscă. Este o sculptură foarte complicată. Mă întorc și o admir doar pentru o clipă, înainte ca vrăjitoarea să o legene în direcția mea cu o forță uluitoare. Conexiunea se produce, statueta pocnindu-mă în frunte și lăsând în urmă o gaură. Simt cum mi se desprinde osul. Vrăjitoarea leagănă statueta din nou și mă pocnește deasupra urechii drepte, făcându-mi zob craniul. Îmi aplică lovitură după lovitură, până când așchii de oase împroașcă tot patul, amestecându-se cu cioburile frumuseții ăleia de gâscă.

Îmi găsesc pastilele și sting lumina.

— Cadence? mă strigă mami de pe hol. E momentul să mergem la cină la Noua Clairmont.

Nu pot să mă duc.

Nu pot. N-o să mă duc.

Mami îmi promite o ceașcă de cafea, ca să mă ajute să rămân trează câtă vreme își fac efectul medicamentele. Îmi spune că a trecut așa de mult timp de când nu m-au văzut mătușile, și nici verișorii mei, de altfel. Am obligații de familie.

Nu sunt în stare să simt decât spărtura din craniu și durerea care îmi săgetează creierul. Orice altceva se pierde în fundal.

În cele din urmă, pleacă fără mine.

Spre miezul nopții, casa începe să huruie – exact lucrul de care se speriase Taft la Cuddledown. În toate casele de aici se aud zgomote. Sunt case vechi și insula e bătută de vânturile mării.

Încerc să adorm la loc.

Nu.

Cobor pe verandă. Mi-a trecut durerea de cap.

Mătușa Carrie merge pe pasarela de lemn, cu spatele la mine, îmbrăcată în cămașă de noapte și având în picioare o pereche de cizme îmblănite. Pare foarte slabă, cu oasele pieptului ieșite în afară și pomeții obrajilor găunoși.

Se întoarce spre pasarela care duce la Red Gate.

Mă așez, uitându-mă după ea. Respirând aerul nopții și ascultând valurile. Câteva minute mai târziu, apare din nou, pe poteca dinspre Cuddledown.

— Cady, îmi zice, oprindu-se și încrucișându-și brațele la piept. Te simți mai bine?

— Îmi pare rău că am pierdut cina, spun. M-a durut capul.

— O să avem parte de câte o cină în fiecare seară, toată vara.

— Nu poți să dormi?

— Ei, știi și tu – Carrie se scarpină pe gât. Nu pot să dorm fără Ed. O prostie, nu-i așa?

— Nu.

— Am început să bântui de colo-colo. Îmi face bine ca exercițiu. L-ai văzut pe Johnny?

— Nu în toiul nopții.

— Uneori se trezește când mă trezesc și eu. Îl vezi pe undeva?

— Poți să te uiți dacă are lumina aprinsă.

— Will are niște coșmaruri îngrozitoare, spune Carrie. Mă trezește țipând și apoi nu mai pot să adorm.

Simt cum mă ia cu tremurat pe sub bluza de trening.

— Vrei o lanternă? o întreb. E una înăuntru, chiar lângă ușă.

— A, nu, îmi place întunericul.

Și iarăși o ia din loc, cu pas greoi, în susul dealului.

Mami e în bucătăria de la Noua Clairmont împreună cu bunicul. Îi văd prin ușile de sticlă care se deschid automat.

— Ce devreme te-ai trezit, îmi spune când intru. Te simți mai bine?

Bunicul e îmbrăcat într-un halat de baie în carouri. Mami poartă o rochie de plajă decorată cu niște homari micuți și roz. Face cafea espresso.

— Vrei niște tartine? Bucătăreasa a prăjit și niște șuncă. Sunt în sertarul de încălzit mâncarea.

Traversează bucătăria și lasă câinii înăuntru, Bosh, Grendel și Poppy își bâțâie cozile și le curg balele. Mami se apleacă și îi șterge pe labe cu o cârpă umedă, apoi, cu mintea în altă parte, șterge podeaua unde au lăsat urmele labelor murdare de noroi. Câinii stau ca niște prostuți scumpi ce sunt.

— Unde-i Fatima? întreb. Unde e Prințul Philip?

— Nu mai sunt, zice mami.

— Cum?

— Vorbește frumos cu ea, spune bunicul. Se întoarce spre mine: Au murit de ceva vreme.

— Amândoi?

Bunicul dă din cap.

— Îmi pare rău.

Mă așez lângă el la masă.

— Au suferit?

— Puțin.

Mami aduce o farfurie de tartine cu zmeură și una cu șuncă prăjită și le așază pe masă. Iau o tartină și întind unt și miere pe ea.

— Era o fetiță atât de blondă. O Sinclair din cap până în picioare, i se plânge bunicul lui mami.

— Am vorbit despre părul meu când ai fost la noi în vizită, îi amintesc eu. Nu mă aștept să-ți placă. Bunicilor nu le place niciodată părul vopsit.

— Tu ești părintele. Tu ar trebui s-o obligi pe Mirren să-și schimbe părul ca să fie cum era înainte, îi spune bunicul maică-mii. Ce s-a întâmplat cu fetița cea blondă care alerga peste tot?

Mami scoate un oftat.

— Am crescut, tată, spune ea. Am crescut.

DE DAT: tentativele artistice din copilărie, planșele botanice.

Îmi iau coșul de rufe de la Windemere și mă îndrept spre Cuddledown. Mirren mă întâmpină pe verandă, țopăind de colo-colo.

— E atât de mișto pe insulă! spune ea. Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!

— Ai fost aici vara trecută.

— N-a fost același lucru. Nicio idilă de vară, ca pe vremuri. Se construia Noua Clairmont. Toată lumea se simțea mizerabil și eu te tot așteptam, dar până la urmă n-ai mai venit.

— Ți-am zis că o să plec în Europa.

— A, da, știu.

— Ți-am scris o groază, spun.

Cuvintele mele sună ca un reproș.

— Nu pot să sufăr e-mailurile! se plânge Mirren. Le-am citit pe toate, dar nu te supăra pe mine că nu ți-am răspuns. Dacă trebuie să tastez și să mă holbez la telefon sau la calculator, încep să mă simt de parcă a