— Ai primit păpușa pe care ți-am trimis-o?

Mirren își pune brațele în jurul meu.

— Mi-a fost atât de dor de tine. Nu poți să-ți imaginezi cât de mult.

— Ți-am trimis păpușa Barbie. Aia cu părul lung pe care ne certam noi când eram mici.

Prințesa Butterscotch?

Da.

Eram înnebunită după prințesa Butterscotch.

— Cu care m-ai și pocnit o dată.

— Ai meritat-o!

Mirren începe să sară veselă de colo-colo.

— E la Windemere?

— Ce? Nu. Ți-am trimis-o prin poștă, spune. În iarnă.

Mirren se uită la mine, se încruntă.

— N-am primit-o, Cadence.

— Cineva a semnat pentru pachet. Ce-o fi făcut mama ta cu el, l-a aruncat într-un dulap fără să-l deschidă?

Eu glumesc, dar Mirren dă din cap.

— E posibil. Are o manie. De pildă, uneori se spală pe mâini și se spală și se tot spală la nesfârșit. Îi obligă pe Taft și pe gemene să se spele și ei. Face curățenie de parcă ar exista un loc special în rai pentru oamenii care au podelele lună. De asemenea, bea prea mult.

— Și mami bea.

Mirren dă din cap.

— Nu suport s-o văd.

— Am pierdut ceva la masa de aseară?

— Nu m-am dus.

Mirren se îndreaptă spre pasarela de lemn care duce de la Cuddledown spre plaja cea mică. O urmez.

— Ți-am spus că n-am de gând să mă prezint vara asta. De ce n-ai venit aici?

— Mi-a fost rău.

— Știm cu toții despre migrenele tale, spune Mirren. Au vorbit mătușile între ele.

Tresar.

— Să nu-ți pară rău pentru mine, bine? Niciodată. Mi se zbârlește pielea pe mine când mă gândesc.

— Nu ți-ai luat pastilele aseară?

— Ba da și m-au lăsat lată.

Am ajuns la plaja cea mică. Mergem amândouă desculțe prin nisipul umed. Mirren atinge carcasa unui crab mort de multă vreme.

Aș vrea să-i spun că stau foarte prost cu memoria, că am suferit un traumatism cranian. Vreau să o întreb despre tot ce s-a întâmplat în vara cu numărul cincisprezece, s-o fac să-mi spună poveștile despre care mami nu vrea să vorbească sau pe care nu le știe. Dar Mirren e atât de luminoasă. N-aș vrea să-i fie și mai milă de mine.

De asemenea, sunt încă supărată pe ea din cauza e-mailurilor la care n-a răspuns – și din cauză că s-a pierdut păpușa aia cretină, deși sunt sigură că nu e vina ei.

— Johnny și Gat sunt la Red Gate sau dorm și ei la Cuddledown? întreb.

— Cuddledown. Doamne, ce pămpălăi sunt. Parcă aș locui cu niște goblini.

— Fă-i să se mute înapoi la Red Gate atunci.

— Nici gând, râde Mirren. Iar tu – gata cu Windemere, bine? Nu vrei să te muți împreună cu noi?

Scutur din cap.

— Mami zice că nu. Am întrebat-o azi-dimineață.

— Ei na, trebuie să te lase!

— Stă pe capul meu întruna de când nu mă simt bine.

— Dar au trecut aproape doi ani.

— Da. Se uită la mine cum dorm. Și mi-a ținut un discurs despre cum ar trebui să petrec mai mult timp cu bunicul și cu cei mici. Să-mi întăresc legăturile cu familia. Să zâmbesc frumos.

— Ce rahat.

Mirren îmi arată o mână de pietricele purpurii pe care le-a strâns.

— Poftim.

— Nu, mulțumesc.

Nu vreau să am nimic care să nu-mi trebuiască.

— Te rog, ia-le, spune Mirren. Îmi amintesc cum întotdeauna căutai pietricele purpurii când eram noi mici.

Ține mâna întinsă spre mine, cu palma în sus.

— Vreau să mă revanșez pentru prințesa Butterscotch.

Are lacrimi în ochi.

— Și pentru e-mailuri, adaugă. Vreau să-ți dau ceva, Cady.

— Bine, atunci, spun.

Îmi țin mâinile căuș și o las pe Mirren să-mi toarne pietricele în palme. Le vărs în buzunarul din față al hanoracului.

— Te iubesc! strigă ea. Apoi se întoarce și strigă către ocean: O iubesc pe verișoara mea Cadence Sinclair Eastman!

— Nu exagerați un pic?

E Johnny, tropăind pe trepte cu picioarele goale, îmbrăcat într-o pijama veche din flanel cu dungi duble.

Poartă ochelari de soare cu bandă elastică, ce se trag peste cap, și are nasul mânjit cu cremă de soare ca un salvamar.

Lui Mirren îi cade fața, dar doar pe moment.

— Îmi exprim sentimentele, Johnny. Asta înseamnă să fii o ființă umană vie, care respiră. Bine?

— În regulă, ființă umană vie, care respiri, răspunde el, lovind-o ușurel cu pumnul în umăr. Dar nu-i nevoie să faci atâta gălăgie cu noaptea în cap. Avem toată vara înaintea noastră.

Mirren își lasă să atârne buza de jos bosumflată.

— Cady nu stă decât patru săptămâni.

— Nu pot să mă iau la ceartă cu tine așa devreme, spune Johnny. Încă nici nu mi-am luat ceaiul. Ceaiul pentru snobi.

Se apleacă și se uită la coșul de rufe de la picioarele mele.

— Ce-ai aici?

— Planșe de botanică. Și niște schițe de-ale mele mai vechi.

— Ce faci cu ele?

Johnny se așază pe o piatră și eu mă postez lângă el.

— Dau din lucrurile pe care le am, spun. Am început din septembrie. Îți amintești că ți-am trimis eșarfa aia în dungi?

— A, da.

Povestesc despre cum mi-am dat lucrurile unor oameni cărora le vor folosi cu adevărat, despre cum am căutat o casă potrivită pentru ele. Vorbesc despre caritate, punând sub semnul îndoielii materialismul maică-mii.

Vreau ca Johnny și Mirren să mă înțeleagă. Nu sunt o ființă demnă de milă, cu mintea vraiște și cine știe ce sindrom ciudat care-mi provoacă dureri. Vreau să preiau controlul asupra vieții mele. Vreau să trăiesc conform principiilor mele. Vreau să trec la acțiune, să fac sacrificii.

— Adică nu vrei, nu știu, să mai ai lucruri? mă întreabă Johnny.

— Ce fel de lucruri?

— Eu vreau mereu tot felul de lucruri, spune Johnny, desfăcându-și brațele. O mașină. Jocuri video. Haine scumpe. Îmi plac ceasurile, fiindcă sunt atât de conservatoare. Vreau să am artă adevărată pe pereți, picturi ale unor oameni faimoși, pe care nu le-aș putea cumpăra nici într-un milion de ani. Prăjituri fanteziste pe care le văd în vitrinele brutăriilor. Pulovere, eșarfe.