— Sau poți să vrei niște desene frumoase pe care le-ai făcut când erai copil, spune Mirren, îngenunchind lângă coșul de rufe. Chestii sentimentale.

Ridică schița în creion ce-o înfățișează pe bunica împreună cu câinii.

— Uite, asta e Fatima și ăsta e Prințul Philip.

— Poți să-i deosebești?

— Desigur. Fatima avea botul ăla borcănat și fața lată.

— Doamne, Mirren, când te apucă pe tine nostalgiile, zice Johnny.

Îl aud pe Gat strigându-mă în timp ce urc pe pasarelă înspre Noua Clairmont. Mă întorc și-l văd alergând spre mine, în pantaloni albaștri de pijama și fără bluză.

Gat. Gat al meu.

Oare va fi Gat al meu?

Se oprește în fața mea, răsuflând din greu. Are părul ciufulit. Îi zvâcnesc mușchii abdomenului și pare mai gol decât dacă ar purta costum de baie.

— Johnny mi-a spus că ești jos, pe plaja mică, îmi zice gâfâind. M-am dus întâi acolo să te caut.

— Abia te-ai trezit?

Își freacă buimac ceafa. Se uită în jos să vadă ce are pe el.

— Oarecum. Am vrut să te prind.

— De ce?

— Hai să mergem pe aleea care înconjoară insula.

Ne îndreptăm într-acolo, plimbându-ne cum făceam când eram copii, Gat în față, iar eu după el. Urcăm coama unui deal, apoi dăm ocol clădirii unde locuiesc servitorii, spre locul de unde se vede portul din Vineyard, în apropiere de șopronul pentru bărci.

Gat se întoarce atât de brusc, încât aproape că intru în el și, înainte să mă pot da înapoi, mă ia în brațe. Mă trage la pieptul lui și își îngroapă capul lângă gâtul meu. Îmi strâng brațele goale în jurul bustului său. Are pielea caldă.

— N-am apucat să te îmbrățișez ieri, șoptește Gat. Toată lumea te-a îmbrățișat, în afară de mine.

Atingerea lui îmi inspiră un sentiment familiar și în același timp nefamiliar.

Am mai ajuns în punctul ăsta și înainte.

Și totuși, n-am mai fost aici înainte.

Preț de-un moment

sau minute întregi

sau, poate, chiar ore,

sunt pur și simplu fericită, aici, cu trupul lui Gat sub mâinile mele. Zgomotul valurilor și răsuflarea lui în urechea mea. Bucuroasă că vrea să fie lângă mine.

— Îți amintești când am venit aici amândoi? mă întreabă cu gura lipită de gâtul meu. Când am stat acolo, pe stânca aia netedă?

Fac un pas înapoi. Fiindcă nu-mi amintesc.

Îmi urăsc mintea asta paradită, cât de rău îmi e tot timpul, ce distrusă am ajuns. Urăsc felul cum arăt acum și că nu fac față la școală, c-am fost nevoită să renunț la sport și că sunt atât de crudă cu maică-mea. Urăsc faptul că, după doi ani de zile, încă îl vreau atât de tare.

Poate că și Gat vrea să fie împreună cu mine. Poate. Dar, cred că, mai degrabă, are nevoie să-i spun că n-a făcut nimic rău părăsindu-mă cu două veri în urmă. Și-ar dori să-i spun că nu sunt supărată. Și că e un tip minunat.

Dar cum aș putea să-l iert, când nici nu știu precis ce mi-a făcut?

— Nu, răspund. Probabil mi-a ieșit din minte.

— Noi doi eram… tu și cu mine, noi… a fost un moment important.

— O fi fost, spun. Nu mi-l amintesc. Și, în mod evident, nimic din ce s-a întâmplat între noi n-a fost chiar așa de important, până la urmă, dacă stai să te gândești, nu-i așa?

Își privește mâinile.

— Bine. Îmi pare rău. Se pare că am fost extrem de prost inspirat. Ești supărată?

— Bineînțeles că sunt supărată, îi răspund. Ai dispărut doi ani. Fără să suni niciodată, fără să-mi scrii, lăsând lucrurile să se înrăutățească tocmai fiindcă n-ai făcut nimic. Și-acum îmi spui că Vai, ai crezut că n-o să mă mai vezi niciodată și mă ții de mână și-mi spui că Toată lumea m-a îmbrățișat în afară de tine și ne plimbăm pe aleea care înconjoară insula, cu tine pe jumătate dezbrăcat. Este înfiorător de neinspirat, Gat. Dacă ăsta e cuvântul pe care vrei să-l folosești.

Se schimbă la față.

Sună îngrozitor dacă o iei așa.

Da, păi, așa văd eu lucrurile.

Își trece mâna prin păr.

— Mă descurc foarte prost, spune. Ce-ai zice dacă te-aș ruga să mă lași să o iau de la capăt?

— Doamne, Gat.

— Ce?

— Pur și simplu roagă-mă. Nu mă întreba ce-aș zice dacă m-ai ruga.

— Bine, te rog atunci. Putem să o luăm de la început? Te rog, Cady? O luăm de la început după prânz. Va fi superb. O să fac câteva observații amuzante și tu o să râzi. O să mergem la vânătoare de troli. O să ne bucurăm că ne vedem din nou. O să ți se pară că sunt un tip minunat, promit.

— O promisiune cam mare.

— OK, poate nu minunat, dar cel puțin n-o să fiu neinspirat.

— De ce spui neinspirat? De ce nu spui cum ești cu adevărat? Nepăsător, amăgitor, manipulator?

— Doamne.

Gat e atât de agitat, că începe să sară pe loc.

— Cadence! Am nevoie s-o iau de la capăt. Deja asta nu mai e lipsă de inspirație, e un rahat total.

Țopăie și lovește din picioare ca un băiețel furios. Însă toată țopăiala asta mă face să zâmbesc.

— OK, îi spun. O luăm de la capăt. După prânz.

— Bine, zice și se oprește din sărit. După prânz.

O clipă, ne uităm unul la altul.

— Acum o să fug, spune Gat. N-o lua personal.

— OK.

— O să fie mai bine, când o luăm de la capăt, dacă o iau la goană în clipa asta. Ar fi ciudat să plec pur și simplu în pas de plimbare.

— Am zis că e OK.

— OK, atunci.

Și o ia la