din moment ce lucrurile stăteau la fel şi la alte ziare. Un singur lucru putea eventual atrage atenţia; nu exista nici măcar o foaie numărând evrei printre redactorii săi care să fi putut fi considerată cu adevărat naţională, în sensul pe care prin educaţia şi convingerile mele îl dădeam acestui cuvânt.

M-am străduit şi am încercat să citesc producţiile presei marxiste, dar dezgustul pe care mi-l inspirau a sfârşit prin a deveni atât de puternic încât am căutat să-i cunosc mai bine pe cei ce fabricau această colecţie de ticăloşii.

Toţi erau evrei, fără excepţie, începând cu editorii.

Am luat la mână toate broşurile social-democrate de care am putut face rost şi i-am căutat pe semnatari: evrei. Am notat numele aproape tuturor şefilor: erau de asemenea în imensa lor majoritate membri ai “poporului ales”, fie că era vorba de deputaţi în Reichsrat, fie de secretari ai sindicatelor, de preşedinţii unor organisme ale partidului său de agitatori de stradă. Era mereu aceeaşi privelişte puţin liniştitoare N-am să uit niciodată numele de Austerlitz, David, Adler, Ellenbogen etc…

Atunci mi-a devenit limpede că partidul, ai cărui simpli figuranţi erau adversarii mei de luni întregi în cea mai violentă luptă, erau aproape în întregime, prin şeful lor, în mâinile unui popor străin; căci un evreu nu este un german, o ştiam odată pentru totdeauna spre liniştea spiritului meu.

Cunoşteam în sfârşit geniul rău al poporului nostru.

Un singur an la Viena mă convinsese de faptul că nu există muncitor atât de înrădăcinat în prejudecăţile sale încât să nu cedeze în faţa unor cunoştinţe mai exacte şi a unor explicaţii mai clare. Încetul cu încetul m-am pus la curent cu propria lor doctrină şi ea devenise arma mea în lupta dusă pentru convingerile mele.

Aproape întotdeauna victoria a fost a mea.

Marea masă trebuia salvată, fie şi cu preţul celor mai grele sacrificii de timp şi de răbdare.

Dar niciodată n-am putut elibera vreun evreu de maniera sa de a judeca.

Pe atunci mai eram încă suficient de naiv ca să vreau să-i lămuresc asupra absurdităţii doctrinei lor; în cercul meu restrâns, vorbeam până mi se jupuia limba şi-mi răguşea glasul şi îmi închipuiam că voi reuşi să-i conving în privinţa pericolului aiurelilor marxiste. Obţineam rezultatul contrar. Se părea că efectele dezastruoase, rod evident al teoriilor social-democrate şi al aplicării lor, nu serveau decât la întărirea hotărârii lor.

Pe măsură ce stăteam cu ei de vorbă, învăţam să le cunosc mai bine dialectica. La început contau pe prostia adversarului şi, când nu mai găseau portiţă de scăpare, făceau pe proştii. Dacă asta nu avea efect, nu mai înţelegeau, sau, strânşi cu uşa, dintr-un salt treceau în alt domeniu; înşirau banalităţi din care, odată admise, scoteau argumente pentru nişte probleme complet diferite; dacă îi încolţeai în continuare, îţi scăpau din mâini şi nu puteai să le smulgi vreun răspuns exact. Dacă voiai să-l înhaţi pe vreunul din aceşti apostoli, mina atingea doar o materie vâscoasă şi cleioasă ce ţi se scurgea printre degete, pentru ca în clipa următoare să se facă la loc. Dacă unuia dintre ei îi dădeai o lovitură atât de decisivă încât, în prezenţa asistenţilor, nu putea decât să se situeze pe poziţia ta şi, când credeai că ai făcut cel puţin un pas înainte, a doua zi rămâneai foarte mirat. Evreul nu mai ştia ce se petrecuse în ajun; reîncepea să divagheze ca înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi când, indignat, îl somai să se explice, el simulă uimirea, nu-şi mai amintea absolut nimic, decât faptul că în ajun dovedise deja temeiul spuselor sale.

Adesea rămâneam înmărmurit.

Nu ştiai ce să admiri mai mult; abundenţa vorbăriei sau artă lor de a minţi.

Am sfârşit prin a-i urî.

Toate acestea aveau latura lor bună: pe măsură ce îi cunoşteam mai bine pe şefi, sau cel puţin pe propagandiştii social-democraţiei, poporul meu îmi devenea tot mai drag. Cine ar fi putut blestema, faţă în faţă cu abilitatea diabolică a acestor seducători, pe nenorociţii care le căzuseră victimă? Cu câtă dificultate biruisem eu însumi dialectica perfidă a acestei rase! Şi cât era de zadarnică o asemenea victorie, cu nişte oameni ale căror guri denaturează adevărul, negând fără înconjur spusele de mai înainte, pentru ca în clipa următoare să se prevaleze de ele.

Nu, pe măsură ce învăţam să-i cunosc pe evrei, mă simţeam tot mai îndemnat să-i iert pe muncitori.

Cei mai vinovaţi în ochii mei nu erau ei, ci tocmai aceia care considerau că nu merită osteneala să compătimească poporul, să-i asigure drepturile prin legi perfect echitabile, în sfârşit să-l pună la zid pe cel ce l-a amăgit şi corupt.

Experienţele pe care le făceam zilnic m-au îndemnat să cercetez izvoarele doctrinei marxiste. Acţiunea ei îmi era acum limpede cunoscută în toate amănuntele; ochiul meu atent descoperea în fiecare zi semnele progreselor ei; era suficient să ai puţină imaginaţie ca să-ţi închipui ce consecinţe avea să aibă. Acum se punea problema de a şti dacă fondatorii ei prevăzuseră ce avea să producă opera lor ajunsă la ultima ei formă, sau dacă ei înşişi fuseseră victimele unei erori.

După părerea mea, ambele alternative erau posibile.

Într-unul din cazuri, era de datoria fiecărui om capabil de gândire să ţină piept acestei mişcări funeste, pentru a încerca să împiedice lucrul cel mai rău; în celălalt caz, trebuia admis că autorii responsabili de această boală care contaminase popoarele fuseseră adevăraţi demoni: căci numai creierul unui monstru, nu al unui om, putea concepe planul unei organizaţii a cărei acţiune urma să aibă ca rezultat prăbuşirea finală a civilizaţiei şi ca urmare transformarea lumii într-un deşert.

În acest caz, singura soluţie era luptă, lupta cu toate armele pe care le pot furniza mintea omenească, inteligenţa şi voinţa, oricare ar trebui de altminteri să fie adversarul în favoarea căruia soarta va înclina balanţa.

Am început aşadar să-i studiez temeinic pe întemeietorii acestei doctrine, în scopul cunoaşterii principiilor mişcării. Faptul că mi-am atins scopul mult mai repede decât îndrăznisem să sper s-a datorat exclusiv cunoaşterii problemei evreieşti, deşi încă insuficient aprofundată. Numai ea mi-a îngăduit să compar practic realitatea cu gogoşile din teoriile apostolilor şi fondatorilor social-democraţiei.