Învăţasem, de fapt, ce înseamnă pentru evreu a vorbi: nu o face niciodată decât ca să-şi ascundă sau să-şi mascheze gândul. Şi nu trebuie să cauţi să-i descoperi adevărata intenţie în text, ci printre rânduri, unde a fost ascunsă cu grijă.

Aceasta a fost perioada în care în mine a avut loc schimbarea cea mai profundă pe care am avut-o vreodată de dus la bun sfârşit.

Cosmopolitul moale care fusesem până atunci a devenit un antisemit fanatic.

Încă o dată - dar era ultima - o nelinişte apăsătoare îmi strângea inima.

Pe când studiam influenţa exercitată de poporul evreu de-a lungul unor epoci întinse ale istoriei, m-am întrebat deodată, neliniştit, dacă nu cumva destinul, ale cărui intenţii sunt insondabile, dorea, din motive necunoscute nouă, bieţi oameni, şi în virtutea unei decizii imuabile, victoria finală a acestui popor neînsemnat?

Să-i fi fost promis acest pământ drept recompensă acestui popor care a trăit întotdeauna numai pentru pământ?

Dreptul pe care socotim că-l avem de a lupta pentru conservarea noastră este într-adevăr întemeiat, sau nu există decât în mintea noastră?

Destinul mi-a dat el însuşi răspunsul în vreme ce mă cufundam în studiul doctrinei marxiste şi observam imparţial şi pe îndelete activitatea poporului evreu.

Doctrina evreiască a marxismului respinge principiul aristocratic respectat de natură şi pune în locul privilegiului etern al forţei şi al energiei predominanţa numărului şi greutatea lui moartă. Ea neagă valoarea individuală a omului, contestă importanţa entităţii etnice şi a rasei, privind astfel omenirea de condiţia prealabilă pusă existenţei şi civilizaţiei sale. Admisă ca bază a vieţii universale, ea ar antrena sfârşitul oricărei ordini ce poate fi omeneşte concepută Şi după cum o astfel de lege n-ar putea duce decât la haos în acest univers dincolo de care concepţiile noastre rămân pe loc, tot astfel ea ar însemna aici pe pământ dispariţia locuitorilor planetei noastre.

Dacă evreul, graţie profesiunii sale de credinţă marxiste, obţine victoria asupra popoarelor acestei lumi, diadema să va fi coroana mortuară a omenirii. Atunci planeta noastră va reîncepe să străbată eterul aşa cum a făcut o acum câteva milioane de ani nu va mai exista nici un om pe faţa ei.

Natura veşnică se răzbună fără milă atunci când îi calci poruncile.

De aceea eu cred că acţionez în spiritul Atotputernicului creatorul nostru, căci:

Aparându-mă de evreu, lupt pentru a apăra opera Domnului.

 

CAPITOLUL III

 

CONSIDERAŢII POLITICE GENERALE PRIVIND ŞEDEREA MEA LA VIENA

 

Sunt convins astăzi că omul, exceptând cazul unor aptitudini excepţionale, nu trebuie să se lanseze în politica activă înainte de a împlini de treizeci de ani. Până la această vârstă, de fapt, nici nu poate fi vorba decât de formarea unei platforme, punct de plecare pentru examinarea diferitelor probleme politice, permiţând luarea unei poziţii în privinţa lor. Abia după ce a dobândit un astfel de fond de idei generale şi după ce şi-a format o trainică părere personală asupra fiecăreia din problemele de actualitate, omul maturizat, cel puţin în privinţa caracterului, trebuie sau poate să participe la viaţa politică publică.

Altminteri îl paşte primejdia de a trebui ori să şi schimbe într-o zi poziţia luată asupra unor probleme esenţiale, ori de a se mărgini, deşi perfect informat, la o doctrină pe care inteligenţa şi convingerile sale o dezaprobă de multă vreme. În primul caz, propriile lui ezitări ar avea drept consecinţă neplăcută - trebuie să se aştepte la aceasta - faptul că nu va câştiga încrederea statornică a partizanilor săi. Pentru aceia pe care îi conduce, o asemenea schimbare radicală a şefului înseamnă perplexitate şi adesea un sentiment de ruşine faţă de foştii lor adversari.

În al doilea caz, atât de frecvent astăzi, cu cât şeful însuşi crede mai puţin în cele susţinute public, cu cât justificarea acestora este mai găunoasă, mai ternă, cu atât ea alege mijloace mai vulgare. El nu se mai gândeşte să se pună chezaş manifestărilor sale politice: nu-ţi dai viaţa decât pentru convingerile tale. În acelaşi timp, exigenţele faţă de partizani devin tot mai mari şi mai neruşinate, până când sacrifică şi ce mai rămăsese în ei dintr-un şef, pentru a deveni un politician: acel soi de oameni a căror unică şi veritabilă convingere este absenţa oricărei convingeri, asociată cu o insolenţă inoportună şi cu o artă neruşinată de a minţi.

Dacă, spre nenorocirea oamenilor cinstiţi, un asemenea şmecher ajunge în parlament, trebuie să se ştie, încă de la început, că maniera sa de a face politică nu va mai consta decât într-o luptă eroică pentru păstrarea acestei “vaci de lapte” pentru sine şi pentru familia sa. Mai târziu, când soţia şi copiii vor trăi pe spinarea lui, el va lupta şi mai aprig pentru mandatul său. Oricine se va orienta spre politică va deveni, ca urmare, duşmanul său personal; odată cu fiecare mişcare nouă, el se va teme de posibilul început al sfârşitului său şi, în fiecare om important, de posibilă ameninţare a pericolului pe care acesta îl constituie.

Îmi propun să mai revin cu seriozitate la acest soi de ploşniţă de parlament.

Desigur, bărbatului de treizeci de ani îi mai rămân multe de învăţat în cursul vieţii, dar aceasta va fi doar o coîmplinire şi o umplutură în cadrul noţiunilor generale pe care le-a dobândit deja. Noile sale cunoştinţe nu vor ajunge să-i zdruncine din temelii cunoştinţele de bază deja primite: dimpotrivă, ele le vor îmbogăţi; iar partizanii săi nu vor fi nevoiţi să înăbuşe în ei sentimentul neplăcut că au primit de la el învăţăminte greşite: dimpotrivă, dezvoltarea organică vizibilă a Şefului va fi pentru ei o garanţie liniştitoare, noile sale cunoştinţe contribuind doar la îmbogăţirea propriei lor doctrine. Aceasta va fi în ochii lor şi o dovadă a justeţii teoriilor politice pe care le apărau.

Un Şef care trebuie să renunţe la teoriile sale generale, recunoscute ca false, acţionează demn numai dacă este gata să suporte toate consecinţele. Atunci el trebuie să-şi interzică exercitarea publică a activităţii politice ulterioare. Din moment ce a căzut deja în greşeală în puncte esenţiale, poate cădea şi a doua oară. În nici un caz nu are dreptul