Într~o zi, spre seară, când ne-am întâlnit cu Faruk, prietenul lui Mehmet, şi cu logodnica lui, în timp ce stăteam într-un loc mai retras de pe plaja din Sariyer, unde ne duseserăm după lecţia de şofat, şi beam răcoritoare Meltem (prin urmare, campania publicitară cu Papatya avusese oarecare succes), am încercat, preţ de o clipă, o stranie ruşine. Nu mă jenam pentru că în septembrie 1975, Faruk venise adeseori la vila din Anadoluhisari, asistând îndeaproape la viata mea alături de Sibel, ci pentru că, în timp ce beam Meltem cu Füsun, fără a schimba o vorbă, nu păream foarte veseli, şi nici foarte fericiţi. In ziua aceea eram tăcuţi, simţind că ne duceam pentru ultima oară la mare. La asfinţitul acelei zile a trecut, de pildă, pe deasupra noastră primul stol de berze, amintindu-ne că frumoasa vară era pe sfârşite. Cum, la o săptămână după aceea, plajele s-au închis, odată cu primele ploi, nu ne-a mai venit deloc, nici lui Füsun, nici mie, să ne ducem în parcul Yildiz ca să şofăm.

         Füsun a promovat examenul de traseu la începutul lui 1984, după ce a mai fost picată de trei ori. Se săturaseră de ea şi pricepuseră, totodată, că nu era rost de şperţ în ceea ce o privea. Pentru a sărbători luarea carnetului, i-am dus în seara aceea pe tanti Nesibe şi pe Tarik Bey la cazinoul Maksim din Bebek, ca să asculte cântece vechi interpretate de Müzeyyen Senar.

7 4

Tarik Bey

         În seara aceea petrecută împreună la cazinoul Maksim din Bebek, ne-am îmbătat cu toţii. După ce şi-a făcut apariţia pe scenă Müzeyyen Senar, i-am ţinut cu toţii isonul la unele

cântece. In timp ce intonam intr-un glas refrenele melodiilor respective, ne priveam în ochi şi ne zâmbeam. Acum, după ani de zile, văd, cu ochii minţii, că întreaga seară a purtat amprenta unei ceremonii de rămas-bun. De fapt, lui Tarik Bey îi plăcea mai mult decât lui Füsun s-o asculte pe Müzeyyen Senar. Mă gândisem însă că şi Füsun avea să se bucure să-şi vadă tatăl bând şi cântând, ori ascultând cântece precum Nimeni nu seamănă cu tine, în interpretarea ei. Un alt aspect de neuitat al acelei seri, din perspectiva mea, era faptul că nimeni nu mai găsea stranie absenţa lui Feridun. In seara aceea cugetam, fericit, la răstimpul îndelungat pe care-l

petrecusem cu Füsun şi cu părinţii ei.

         Uneori îmi dădeam seama de trecerea timpului după dispariţia vreunei clădiri, care fusese demolată, după faptul că cine ştie ce fetiţă ajunsese o ditamai femeia, voioasă şi

pieptoasă, cu copii, sau după faptul că vreo prăvălie, cu care ochii mei erau deprinşi de multă vreme, se închisese, iar atunci eram cuprins de neliniște. Închiderea buticului Şanzelize, petrecută în aceeaşi perioadă, m-a făcut să sufăr, nu numai pentru că-mi pierdeam amintirile, ci şi pentru că am simţit, o clipă, că viaţa-mi aluneca printre degete. In vitrina în care văzusem, cu nouă ani în urmă, geanta Jenny Colon se lăfăiau acum bucăţi de salam italian, roţi de caşcaval, sosuri pentru salate, spaghete şi băuturi carbogazoase cu mărci europene, care pătrundeau pentru prima dată în ţară după ani de zile.

         Noutăţile şi bârfele despre ultimele căsătorii, naşteri şi  evoluţii din familie, pe care mi le dezvăluia la cină mama, mă indispuneau şi ele, deşi întotdeauna îmi plăcuseră, de fapt, asemenea istorii. În timp ce mama-mi spunea, plină de cuvinte de laudă, că lui Faruk Şoarecele, prietenul meu din copilărie, i se născuse un al doilea copil - şi încă băiat! - din

căsătoria pe care o contractase cu puţin timp în urmă (trei ani !), gândul că nu-mi putusem trăi viaţa alături de Füsun mă făcea să-mi piară veselia. Mama continua însă să-şi depene

povestea, fără să bage de seamă nimic.

         De când izbutise să-şi mărite, în cele din urmă, fata cea mare cu băiatul familiei Karahan, Şaziment nu se mai ducea, în februarie, la schi la Uludag, ci petrecea o lună în Elveţia, cu Karahanii, luând-o şi pe mezină. Fata cea mică îşi găsise acolo, la hotel, un prinț arab putred de bogat şi, tocmai când era Şaziment pe cale s-o mărite şi pe ea cum nu se poate mai bine, se vădise că arabul avea, la el în ţară, nu doar nevastă, ci un întreg harem. Mama auzise de la Esat Bey, cu care era vecină la casa din Suadiye, că băiatul cel mare al familiei

Halis din Ayvalik - mama lăsase să-i scape un mic hohot de râs când spusese ,,ştii tu care, botosul“, iar eu îi ţinusem hangul - fusese surprins, într-o zi de iarnă, cu dădaca lor nemţoaică, la casa de vacanţă de la Erenköy. Mama se mira că nu-mi ajunsese deloc la ureche faptul că mezinul lui Maruf, negustorul de tutun, alături de care obişnuiam să ne jucăm cândva prin parcuri cu găletuşa şi lopăţica, fusese răpit de terorişti şi apoi eliberat, după ce familia plătise

răscumpărarea cerută. Da, întâmplarea cu pricina fusese muşamalizată înainte de-a ajunge-n gazete, dar pentru că, la început, familia se zgârcise şi refuzase să dea banii, „toatã lumea“ vorbise despre asta luni de zile - cum de nu aflasem?

         Mă tulbura gândul că întrebarea mamei ascundea o aluzie la vizitele pe care le făceam familiei Keskin - îmi amintesc că mă-ntreba unde şi în compania cui foloseam slipurile umede pe care le aduceam acasă în serile de vară şi că o punea apoi pe Fatma Hanim să-mi adreseze aceeaşi întrebare, aşa încât încercam să trec repede peste acest subiect, spunându-i „muncesc foarte mult, mamă dragă“, însă mă simţeam nefericit pentru că, după nouă ani de zile, nu numai că nu izbuteam încă să-i împărtăşesc obsesia mea pentru Füsun, dar nu eram în stare să-i vorbesc despre ea nici măcar la modul învăluit, şi, pentru a-mi uita necazurile, îmi doream să-mi depene o altă istorie, şi mai amuzantă. Într-o seară, mama mi-a povestit cu însufleţire, pe larg, intrând în tot soiul de amănunte, că Cemile Hamm, cu care ne întâlniserăm

cândva, eu, Füsun şi