Feridun, la cinematograful-grădină Majestik, închiriase conacul de lemn al familiei, vechi de optzeci de ani, a cărui întreţinere devenea tot mai costisitoare pe zi ce trecea, unor producători de filme istorice, aşa cum făcuse şi Mükerrem Hamm, cealaltă prietenă a ei, numai că în timpul turnării unui film ,,conacul acela minunat, mare cât o hărăbaie“ luase foc şi toată lumea spusese că familia provocase, de fapt, pârjolul cu bună ştiinţă, ca să poată construi în locul lui un bloc, iar eu mi-am dat seama că mama ştia foarte bine cât de familiarizat eram cu mediile cinematografice. Pesemne că detaliile de felul acesta îi erau furnizate de Osman.

         Mama nu aducea niciodată în discuţie unele întâmplări nostime, de genul celei privitoare la Melikhan, fostul ministru de externe, care, la două zile după ce se împiedicase de covor şi căzuse, la un bal, murise de hemoragie cerebrală -lucru pe care-l aflasem din ziare -, pentru că acestea-mi aminteau de Sibel şi de logodna noastră. Mai aflam unele noutăţi, despre care mama nu dorea să-mi ajungă la ureche, de la frizerul Basri din Nişantaşi. Basri îmi spunea că Fahir Desluşitul, prietenul tatei, şi nevasta lui, Zarife, îşi cumpăraseră o casă la Bodrum, că Sabih Ursul era, de fapt, un băiat foarte bun, că nu era bine să investeşti în aur în perioada aceea, că preţurile urmau să scadă, că în primăvară aveau să se facă multe aranjamente la întrecerile hipice, că Turgay Bey, vestitul bogătaş, continua să se abată pe la el cu regularitate,

ca un adevărat domn, deşi nu-i mai rămăsese nici un fir de păr în cap, că i se propusese, cu doi ani în urmă, să devină frizerul Hiltonului, dar că refuzase propunerea, ca un „om cu principii“ ce era (nu mi-a dezvăluit în ce constau acele principii), iar apoi îmi cerea noutăţi despre mine, încercând să mă tragă de limbă. Simțeam, enervat, că Basri şi muşteriii lui cu dare de mână din Nişantaşi erau la curent cu fixaţia mea pentru Füsun şi, pentru a nu le oferi sămânţă de bârfă, mă duceam uneori la Cevat, fostul frizer al tatei, iar el îmi depăna poveşti despre tâlharii din Beyoglu (lumea începuse acum să le spună mafioţi) şi despre lumea filmului. De la el am auzit, de pildă, cleveteala potrivit căreia Papatya era combinată cu vestitul producător Muzaffer. Nici una dintre aceste vorbe de clacă şi surse de ştiri nu se referea la Sibel, la Zaim, la nunta lui Mehmet cu Nurcihan. Din acest fapt s-ar fi cuvenit să trag concluzia că toată lumea era la curent cu problemele şi amărăciunile mele, numai că eu nu făceam acest lucru - atenţia pe care mi-o acordau bârfitorii cu pricina mi se părea la fel de naturală ca insistența lor asupra chestiunii falimentelor bancare, care-mi făcea plăcere.

         Subiectul bancherilor şi al celor jumuliţi de aceştia, pe care-l auzisem evocat cu doi ani în urmă în stânga şi-n dreapta, la birou ori la diverşi prieteni, îmi provoca plăcere pentru că demonstra cât de neghiobi erau bogătaşii din Istanbul şi cei din Ankara, cărora primii li se supuneau ca nişte robi. Mama afirma, la rândul ei, ,,răposatul vostru tată zicea mereu «nu se poate avea încredere în bancherii ăştia improvizaţi !»“ şi îndrăgea tema respectivă tocmai pentru că noi nu ne lăsaserăm amăgiţi şi nu ne depuseserăm banii la ei, aşa cum făcuseră ceilalţi, bogătaşii neghiobi. (Eu simţeam uneori că Osman le dăduse pe mână o parte din banii câştigaţi de pe urma noilor companii, dar nu dezvăluiam nimănui acest fapt.) Mama era înciudată de faptul că unele familii la care ţinea şi cu care rămăsese prietenă - de pildă, familia lui Kadri Căldare, cu ale cărui minunate fete voise să mă căsătoresc odinioară, familia lui Cüneyt Bey şi Feyzan Hanim, familia lui Cevdet Bey şi familia Pamuk - le permiseseră

bancherilor să le escrocheze, dar se prefăcea a fi foarte miratã (închidea ochii de parcă era cât pe ce să leşine şi clătina din cap, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios) de faptul că „aşa-zisul bancher“ căruia familia Lerzan îi încredinţase aproape întreaga sa avere era fiul unui contabil de la propria fabrică (pe vremuri fusese, se pare, paznic) şi că aceasta putuse să-şi lase cam toate paralele pe mâna unui asemenea individ care, până mai de curând, locuia într-o magherniţă, pe motiv că respectivul „avea un birou ca vai de lume, făcea reclame la televizor şi folosea conturile unei bănci de încredere“, după care izbucnea în râs şi spunea: „Măcar de l-ar fi ales pe unul de genul lui Kastelli, care e prieten cu artiştii tăi.“ Nu stăruiam asupra expresiei ,,artiştii tăi“, dar îmi plăcea să mă întreb mirat, odată cu mama, încercând

aceeaşi curiozitate şi aceeaşi veselie de fiecare dată, cum de nişte oameni „atât de cu capul pe umeri, atât de integri“, între care, după cum bine ştie cititorul, se număra şi Zaim, putuseră fi atât de ,,neghiobi“.

         Unul dintre oamenii pe care mama-i numea „neghiobi“ era Tarik Bey. Tarik Bey îşi depusese banii la bancherul Kastelli, care le oferea actorilor de renume cu care ne împrie-

teniserăm la Pelurul roluri în filme publicitare. Presupuneam că banii pe care-i pierduse cu doi ani în urmă reprezentau o sumă modestă, pentru că Tarik Bey nu-şi exprimase niciodată

tristeţea ori suferinţa pricinuită de această pagubă de faţă cu mine.

         La două luni după ce Füsun şi-a luat carnetul de conducere, vineri, 9 martie 1984, când Çetin m-a lăsat în Çukurcuma pentru cină, am constatat că toate ferestrele casei erau deschise, iar draperiile, date la o parte. În plus, luminile de la cele două etaje erau aprinse. (Tanti Nesibe se enerva foarte tare când, în timpul mesei, rămânea vreo lampă aprinsă la etaj, socotind că se făcea risipă, şi, ori de câte ori vedea că se petrecea acest lucru, spunea ,,Füsun, fata mea, a rămas lumina aprinsă la voi în dormitor“, după care Füsun urca imediat şi-o stingea.)

         Am urcat, pregătindu-mă pentru un scandal în familie, între Feridun şi Füsun. Masa la care stăteam şi mâncam de ani de zile era goală,