iar cina nu fusese pregătită încă. Televizorul era deschis, iar Ekrem Bey, prietenul nostru actor, rostea un discurs cu privire la păgâni, înveşmântat în straie de mare-vizir, în vreme ce o bătrână din vecini şi bărbatul ei se uitau la film cu coada ochiului, neştiind ce să facă.

         - Kemal Bey, a spus vecinul, electricianul Efe. Tarik Bey s-a dus. Condoleanțe!

         Am urcat în fugă la etaj dar, mânat de instinct, n-am intrat în camera pe care o împărţeau Tarik Bey şi tanti Nesibe, ci în camera lui Füsun - în odăiţa aceea la care visam mereu, de ani de zile.

         Draga mea plângea, ghemuită în pat. Când m-a văzut, şi-a venit în fire şi s-a ridicat. M-am aşezat lângă ea. Ne-am îmbrăţişat pe dată, din răsputeri. Şi-a sprijinit capul de pieptul meu şi a început să plângă în hohote.

         Doamne, ce fericire nespusă era s-o ţin în braţe! Am simţit profunzimea, frumuseţea şi nemărginirea lumii. Stătea cu pieptul sprijinit de pieptul meu, cu capul pe umărul meu; aveam senzaţia că n-o îmbrăţişam doar pe ea, ci îmbrăţişam întreaga lume. Hohotele ei mă mâhneau, mă întristau profund, dar, pe de altă parte, mă făceau fericit! Am mângâiat-o pe păr cu afecţiune, cu băgare de seamă, de parcă aproape aş fi pieptănat-o. Ori de câte ori o atingeam pe frunte, acolo unde începe să se-nfiripe părul, Füsun plângea, cutremurată, lăsând să-i scape un nou şuvoi de lacrimi.

         Ca să-i pot împărtăşi suferinţa, m-am gândit la moartea tatei. Dar, în ciuda faptului că-l iubisem atât de mult, între mine şi tata existase un soi de tensiune, de rivalitate. Füsun îşi iubise însă tatăl cu seninătate, nespus de profund, fără sforţare, fără trudă, aşa cum iubeşti lumea, soarele, străzile, casa în care trăieşti. Cât despre lacrimile ei, acestea îmi lăsau impresia că nu erau vărsate doar pentru Tarik Bey, ci pentru soarta întregii lumi, pentru felul în care era ea alcătuită.

         - Nu-ţi face griji, draga mea, i-am șoptit eu la ureche. De-acum încolo totul va fi cum nu se poate mai bine. De-acum încolo lucrurile se vor îndrepta. Vom fi foarte fericiţi.

         - Nu mai vreau nimic! a spus ea, începând să plângă şi mai tare.

         În timp ce o ţineam în braţe şi o simţeam cum tremura, am contemplat îndelung, scrutător obiectele din încăpere - dulapul, sertarul, noptiera minusculă, cărţile de cinematografie ale lui Feridun, totul! Ce mult îmi dorisem, vreme de opt ani, să pot pătrunde în camera aceea în care se aflau toate lucrurile şi hainele lui Füsun!

         Când hohotele lui Füsun s-au înteţit, şi-a făcut apariţia tanti Nesibe:

         - Ah, Kemal! a spus ea. Ce-o să ne facem acum? Cum am să trăiesc fără el?

         S-a aşezat pe marginea patului şi a-nceput să plângă.

         Mi-am petrecut toată noaptea în casa din Çukurcuma. Uneori coboram la parter şi stăteam de vorbă cu vecinii şi cunoştinţele care veneau să-şi prezinte condoleanţele. Alteori

urcam la etaj, o alinam pe Füsun, care plângea în camera ei, o mângâiam pe păr şi-i dădeam câte-o batistă curată. M-am întins pentru prima oară în pat alături de ea, dupã nouă ani,

şi ne-am îmbrăţişat strâns, în timp ce în odaia de alături zăcea trupul neînsufleţit al tatălui ei, iar la parter se aflau nenumăraţi vecini şi cunoştinţe, care beau ceai, fumau şi se uitau la televizor în tăcere. Am inspirat mireasma gâtului, a părului, a pielii ei transpirate de atâta plâns. Apoi am coborât şi le-am oferit ceai oaspeţilor.

         Feridun, care nu ştia ce se petrecuse, n-a venit acasă în seara aceea. Abia acum, după ani de zile, îmi dau seama cât de delicaţi au fost vecinii comportându-se de parcă eu aş fi fost soţul lui Füsun, dincolo de faptul că-mi acceptau prezenţa ca pe ceva firesc. Faptul că le pregăteam şi le serveam ceaiuri şi cafele acelor oameni pe care-i cunoscusem cu prilejul

popasurilor mele în Çukurcuma, petrecându-mă cu ei fie pe stradă, fie la intrarea în casă, că goleam scrumierele ori îi serveam cu plăcinte aduse-n grabă de la patiserul din colţ ne oferea o oarecare consolare - mie, lui Füsun şi lui tanti Nesibe. La un moment dat, trei persoane - tâmplarul Laz, care avea un atelier pe strada în pantă, fiul lui Rahmi Efendi, de a cărui proteză îşi vor aminti vizitatorii muzeului, şi un vechi prieten al lui Tarik Bey, cu care acesta obişnuia să se-ntâlnească şi să joace cărţi după-amiaza -, m-au îmbrăţişat rând pe rând, în timp ce ne aflam în camera din spate, şi mi-au repetat că nimeni nu moare odată cu cel dus de pe lume. Mi-a fost ruşine când mi-am dat seama că, în ciuda tristeții pe care o încercam faţă de soarta lui Tarik Bey, în sufletul meu stăruia o poftă nemărginita de viaţă şi că în seara aceea eram nespus de fericit, căci mã apropiam de o nouă existenţă.

         Când bancherul la care-şi depusese banii a dat faliment şi a fugit din ţară, în iunie 1982, Tarik Bey a început să frecventeze o asociaţie înfiinţată de „sinistraţii bancarilor“ (aceasta era o expresie îndrăgită de gazete). Asociaţia îşi propunea să recupereze banii pensionarilor şi ai micilor funcţionari de la bancherii falimentari, acţionându-i în judecată, numai că membrii acesteia nu izbuteau să realizeze ceea ce-şi propuseseră. După cum ne povestea în unele seri Tarik Bey, râzând sau având aerul că nu-i păsa prea mult, uneori nu se putea ajunge la o hotărâre comună - vorbea şi de „gloata de prostănaci“ care se aduna la asociaţie -, aşa încât,

la un moment dat, „sinistraţii bancherilor“ începeau să se ciorovăiască între ei. Disputele ajungeau până la îmbrânceli, pumni, certuri... Alteori lăsau câte-o cerere, concepută cu mare trudă, printre urlete şi ţipete, la vreun minister, la gazete care nu acordau nici o însemnătate celor întâmplate sau la poarta vreunei bănci. Cu asemenea prilejuri, unii dintre membri aruncau cu pietre în clădirea băncii respective, vociferau, încercau să-şi facă auzite păsurile ori se îmbrânceau cu câte-un funcţionar. După întâmplări de soiul acesta, în cursul cărora au fost jefuite birourile şi casele unor bancheri, după ce le-au fost sparte uşile, Tarik Bey s-a pomenit, probabil, implicat într-o gâlceavă şi