s-a îndepărtat de asociaţie; în vara din urmă însă, când eu şi Füsun asudam pentru permis şi făceam baie în mare, începuse din nou să se abată pe-acolo. In după-amiaza aceea fusese la asociaţie, enervându-se dintr-un motiv oarecare, se-ntorsese acasă cu dureri în piept, iar apoi murise în urma unei crize de inimă, aşa cum avea să stabilească imediat medicul, sosit mai târziu.

         Füsun suferea şi pentru că nu fusese acasă când murise tatăl ei. Tarik Bey se întinsese pesemne pe pat şi-şi aşteptase multă vreme soţia şi fiica. Tanti Nesibe şi Füsun se duseseră

în ziua aceea la cineva din cartierul Moda, ca să termine o rochie care le fusese comandată de urgenţă. Ştiam că, în ciuda sprijinului pe care-l acordam familiei, tanti Nesibe îşi lua din când în când trusa de cusut decorată cu peisaje din Istanbul şi se angaja cu ziua în unele case, făcând croitorie. Nu consideram că îndeletnicirea ei reprezenta o insultă la adresa mea, aşa cum ar fi socotit alţi bărbaţi, ci apreciam faptul că încă mai cosea, în ciuda faptului că nu mai avea deloc nevoie de aşa ceva. Ori de câte ori auzeam însă că Füsun o însoţea încercam un sentiment de neplăcere. Uneori mă necăjeam, întrebându-mă ce căuta iubita mea minunată prin casele acelea străine, dar ea vorbea despre asemenea zile, care surveneau rar şi de care amintea şi mai rar, ca despre o plimbare, ca despre o distracţie - întocmai ca atunci când mama ei venea la mama, la Suadiye, cu ani în urmă - şi povestea cu atâta voioşie cum beau ayran pe vaporul de Kadiköy, cum le aruncau covrigi pescăruşilor, cât de frumoasă era vremea şi cât de frumos Bosforul, încât nu-i puteam spune că urma să ne căsătorim în curând şi să trăim printre oameni cu stare, iar atunci nici unuia dintre noi nu avea să-i facă plăcere să se vadă cu vreuna dintre persoanele la care se ducea pentru croitorie.

         După ce a plecat toată lumea, cu mult după miezul nopţii, m-am ghemuit pe divanul aflat jos, în camera din spate, şi am adormit. Faptul că dormeam pentru prima oară în aceeaşi

casă cu ea... Era o mare fericire! Înainte de-a adormi, l-am auzit pe Lămâie cântând în colivia lui, aflată în camera alăturată, iar apoi mi-au ajuns la ureche sirenele unor vapoare.

         M-am trezit în timp ce se rostea chemarea la rugăciunea de dimineaţă, când sunetul sirenelor de vapoare, ce răzbătea dinspre Bosfor, se înteţise simțitor. În visele mele, drumul pe care-l făcuse Füsun cu vaporul în ziua dinainte, mergând din Karaköy în Kadiköy, se contopea cu moartea lui Tarik Bey.

         Auzeam la răstimpuri şi sirenele de ceaţă. Lumina aceea stranie, sidefie, proprie zilelor ceţoase, învăluise întreaga casă. Am urcat scara în tăcere, de parcă aş fi bâjbâit printr-un vis

alb. Füsun şi tanti Nesibe dormeau, strâns îmbrăţişate, în patul în care Füsun şi Feridun îşi petrecuseră primele nopți fericite ale căsniciei. Am simţit că tanti Nesibe mă auzise. Am mai privit o dată în cameră, stând în uşă: Füsun dormea cu adevărat, în vreme ce tanti Nesibe se prefăcea doar că dormea.

         Am intrat apoi în camera de alături şi, ridicând uşor cearşaful care-1 acoperea pe Tarik Bey, i-am privit pentru prima oară trupul neînsufleţit. Purta sacoul cu care era îmbrăcat când se dusese la asociaţia „sinistraţilor bancherilor“. Era alb ca hârtia la faţă, căci tot sângele i se scursese spre ceafă. Petele, aluniţele, zbârciturile de pe chipul său păreau să fi sporit, să se fi înmulţit brusc odată cu moartea. Oare lucrul acesta se datora faptului că sufletul îi părăsise trupul sau faptului că trupul prinsese deja să se descompună, să se preschimbe? Prezenţa şi aspectul terifiant al cadavrului erau cu mult mai pregnante decât dragostea pe care i-o purtasem lui Tarik Bey. În clipele acelea nu-mi doream să-l înţeleg, să mă pun în locul lui, ci să fug de moarte. Cu toate acestea, n-am ieşit din încăpere.

         Îl iubisem pe Tarik Bey pentru că era tatăl lui Füsun şi pentru că stătusem ani de zile la aceeaşi masă cu el, bând rachiu şi uitându-ne la televizor. Dar, cum nu fusese niciodată

sincer cu mine până la capăt, nu mă ataşasem întru totul de el. Nici unul dintre noi nu era satisfacut de celălalt în sensul deplin al cuvântului, dar, în ciuda acestui fapt, ne descurca-

serăm bine.

         De îndată ce am cugetat la acest fapt, mi-am dat seama că Tarik Bey ştiuse de la bun început de dragostea pe care i-o purtam lui Füsun, la fel ca şi tanti Nesibe. Ar trebui să

spun că mi-am mărturisit lucrul acesta, nu că mi-am dat seama de el. În mod foarte probabil, era la curent chiar din primele luni cu faptul că mă culcasem, în mod iresponsabil, cu fiica lui încă de pe când aceasta avea optsprezece ani şi vedea în mine un bogătaş fără inimă, un fustangiu desfrânat. Din cauza mea îşi măritase fata cu un om fără avere, bun de nimic şi, desigur, mă detestase! Cu toate acestea, n-o arătase niciodată. Sau nu voisem eu să văd. Mă şi detestase, dar mă şi iertase. Ne purtaserăm amândoi ca nişte tâlhari, ca nişte lotri care-şi întemeiau prietenia pe disimularea defectelor, a aspectelor reprobabile ale celuilalt. După primii ani, lucrul acesta ne adusese mai degrabă în postura a doi complici decât în postura de gazdă şi oaspete.

         În timp ce priveam chipul încremenit al lui Tarik Bey, ceva care venea din străfundurile sufletului meu mi-a adus aminte de expresia de uimire şi spaimă ce rămăsese întipărită pe chipul tatei la apropierea morţii. Tarik Bey îndurase multă vreme criza de inimă, se confruntase cu moartea, se luptase, probabil, puţin cu ea, numai că pe chipul lui nu stăruia nici urmă de uimire. Un colţ al buzelor era lăsat în jos, într-o grimasă de durere, iar celălalt era uşor întredeschis, de parcă ar fi rânjit. Când stăteam împreună la masă, în colţul acela deschis acum a rânjet stăruia o ţigară, iar în faţa lui Tarik Bey se afla un pahar cu rachiu. In cameră nu

persista însă acea forţă a