Lumina albă care scălda încăperea venea mai ales dinspre fereastra din stânga bovindoului. Când am privit afară am văzut ulicioara îngustă, pustie ca-n palmă. Cum bovindoul se întindea până către mijlocul străzii, mă simţeam ca şi cum m-aş fi aflat chiar în inima acesteia. Intersecția cu bulevardul Bogazkesen, aflat ceva mai sus, abia se întrezărea

prin ceaţă. Întregul cartier dormea cufundat în pâclă, iar pe stradă trecea agale, încrezătoare o pisică.

         La capul lui Tarik Bey era atârnată o fotografie înrămată de pe vremea când acesta era profesor la liceul din Kars, care-l înfăţişa alături de elevii săi, ce tocmai prezentaseră un spectacol în vestita sală de teatru a oraşului, moştenită de pe timpul ruşilor. Obiectele de pe noptieră şi sertarul acesteia, pe jumătate deschis, mi-au amintit şi ele, în mod straniu, de tata. Din sertar răzbătea un miros dulceag – un amestec de iz de praf, de medicamente, de sirop de tuse şi de ziare îngălbenite. Pe noptieră am văzut proteza dentară, pusă într-un pahar, şi una dintre cărţile lui Reşat Ekrem Koçu1, care-i plăcea lui Tarik Bey. În sertar se aflau sticle

vechi de doctorii, portţigarete, telegrame, certificate medicale împăturite, înştiintări de la bancă, facturi de gaz şi de electricitate, cutii vechi de medicamente, monede ieşite din uz şi multe alte fleacuri.

         În dimineaţa următoare, înainte de-a se aduna lumea în casa familiei Keskin, m-am dus în Nişantaşi. Mama se trezise şi tocmai îşi lua micul dejun, mâncând pâinea prăjită, oul fiert, dulceaţa şi măslinele negre pe care i le adusese, pe un platou, Fatma Hamm, pentru a i le pune apoi pe perna pe care o ţinea în poală. Când m-a văzut, s-a înveselit nespus şi a fost încântată. Aflând însă că murise Tarik Bey, nu numai că i-a pierit voioşia, dar s-a şi întristat. Mi-am dat seama, după chipul, după înfăţişarea ei, că trăia sincer suferința lui Nesibe. Dincolo de amărăciune am perceput însă un sentiment mai profund: o anumită mânie.

         - Eu mă duc din nou acolo, am spus eu. Să te aducă la înmormântare Çetin.

         - Eu n-am să vin la înmormântare, băiete.

         - De ce ?

    1. Istoric şi scriitor turc (1905-1975), celebru mai ales pentru lucrarea sa monumentală intitulată Istoria Istanbulului, rămasă neterminată. A fost, printre altele, cercetător la Universitatea din Istanbul şi profesor de istorie la mai multe licee din oraş. Este evocat de

Orhan Pamuk şi în Istanbul. Hatiralar ve Şehir (,,Istanbul. Amintirile şi oraşul“), precum şi în postfaţa romanului Beyaz Kale (,,Fortăreața albă“).

         Mai întâi a invocat câteva pretexte absurde. A spus ,,de ce n-au apărut ferpare în ziare, de ce se grăbesc ?“ şi „de ce nu duc mortul de la moscheea Teşvikiye, asta e o greşeală“.

Toată lumea îşi ducea morţii la cimitir de la moscheea Teşvikiye. Pe de altă parte, vedeam că se-ntristase pentru Nesibe, alături de care făcuse croitorie pe vremuri, timp în care râdeau, glumeau şi-şi arătau prietenie una alteia, şi că ţinea la ea. Mai era însă şi altceva - un lucru în privinţa căruia era şi mai hotărâtă. Văzând că insistam şi că mă indispusesem, s-a înfuriat.

         - Ştii de ce n-am să vin la înmormântare ? m-a întrebat ea. Pentru că dacă am să vin, ai să te-nsori cu fata aia!

         - De unde ai scos-o? E căsătorită.

         - Ştiu. Ai s-o răneşti pe Nesíbe. Dar, băiete, îmi dau seama de ceea ce se petrece de ani de zile! Dacă ai s-o ții una şi bună că te-nsori cu ea, n-ai să faci deloc o figură frumoasă

în rândul lumii.

         - Mamă, ce importanţă are ce spune lumea?

         - Pentru Dumnezeu, bagă de seamă, nu mă-nţelege greşit! a spus mama.

         A lăsat, gravă, bucata de pâine prăjită şi cuţitul mânjit de unt pe marginea platoului şi m-a privit atentă în ochi.

         - Desigur că, în cele din urmă, n-are importanţă ce spun ceilalţi. Importantă este autenticitatea, valabilitatea sentimentelor noastre. În privinţa acestora n-am nici o obiecţie, fiule. Ai iubit o femeie... Asta e frumos. Dar ea te-a iubit pe tine ? Ce s-a petrecut în cei opt ani, de ce nu şi-a lăsat încă bărbatul?

         - Acum o să-l lase, ştiu eu, am minţit, ruşinat.

         - Uite, şi răposatul tău tată a poftit la o biată femeie, îndeajuns de tânără ca să-i fie fiică, a făcut o pasiune pentru ea... Ba chiar i-a luat casă. Dar a ţinut totul în taină, nu s-a făcut de basm ca tine. Nici măcar cel mai apropiat dintre prietenii lui nu ştia de ea.

         S-a întors spre Fatma Hanim, care tocmai intrase pe uşă:

         - Fatma, stăm puţin de vorbă!

         Fatma Hamm a ieşit imediat din cameră şi a închis uşa după ea.

         - Răposatul vostru tată era un bărbat puternic, inteligent, foarte curtenitor, dar până şi el avea pofte şi slăbiciuni, a spus mama. Cu ani în urmă, când mi-ai cerut cheia apartamentului

din blocul Compasiunea, ţi-am dat-o, dar te-am avertizat că-i moşteneşti slăbiciunea - „bagă de seamă“, ţi-am spus. Ţi-am spus sau nu ţi-am spus'?! Băiete, nu m-ai ascultat deloc! Bine, ai să-mi zici că tu eşti vinovat şi că Nesibe n-a păcătuit cu nimic. N-am s-o iert niciodată că te chinuie în felul ăsta de zece ani, împreună cu fiică-sa.

         N-am corectat-o, ca să-i spun că era vorba de opt ani, nu de zece.

         - Bine, mamă. Am să le zic eu ceva.

         - Băiete, n-ai să fii fericit cu fata aia! Dacă ar fi fost să fii, ai fi fost până acum. Nu sunt de acord nici să te duci tu la înmormântare.

         Vorbele mamei nu mă făceau să cred că-mi distrusesem viaţa, ci dimpotrivă, îmi vesteau, aşa cum am simţit mereu zilele acestea, că în curând urma să fiu fericit alături de

Füsun. De aceea nu eram deloc supărat pe ea, ba chiar o ascultam zâmbind şi-mi doream să revin cât mai repede la Füsun.

         Văzând că n-avea nici o înrâurire asupra mea, mama s-a infuriat:

         - Într-o ţară în care femeia şi bărbatul nu-şi pot sta alături, nu se pot întâlni şi vorbi nu există dragoste, a spus ea cu un aer afectat. Ştii de ce? Pentru că, de cum văd o femeie