potrivită, bărbaţii se aruncă asupra ei care nişte dobitoace hămesite, fără să se uite dacă e bună sau rea, frumoasă sau urâtă. Toţi au acelaşi nărav. Iar apoi au impresia că asta e dragoste. Se poate vorbi de dragoste într-un asemenea loc? Ai grijă, nu te amăgi singur!

         În cele din urmă, reuşise să mă-nfurie.

         - Bine, mamă, am spus. Eu plec.

         - Femeile nu merg să-şi facă rugăciunea la moscheea de cartier, a spus ea, de parcă acesta ar fi fost adevăratul motiv al absenţei ei.

         Printre cei care o îmbrăţişau pe tanti Nesibe în faţa geamiei la două ore după aceea, pe când mulţimea care participase la rugăciunea de la moscheea Füruzaga se risipea, se aflau şi

femei, dar acestea nu erau prea numeroase. Îmi aduc aminte că le-am văzut pe Şenay Hanim, proprietara buticului Şanzelize, care între timp se închisese, şi pe Ceyda. Când le-am zărit,

lângă mine se afla Feridun, care purta nişte ochelari negri, spectaculoşi.

         În zilele care au urmat m-am dus seară de seară în Çukurcuma, şi întotdeauna devreme. Simțeam însă că în casă, la masă domnea o stare de disconfort profund. Era ca şi cum ar fi ieşit la iveală seriozitatea şi caracterul artificial al situaţiei în care ne găseam, Füsun şi cu mine. Dintre noi toţi, Tarik Bey se prefăcea cel mai bine că nu vedea ceea ce se petrecea, că nu observa nimic, el era cel care se purta cel mai bine „ca şi cum“. În absenţa lui, nici nu mai puteam să fim naturali, nici nu mai puteam reveni la relaxarea pe jumătate sinceră, pe jumătate simulată pe care obişnuiam s-o afişăm la mesele de seară de-a lungul celor opt ani.

 

 

 

 

75

 

 

Cofetăria Perla

 

 

 

         Într-o zi ploioasă de la începutul lui aprilie, m-am dus, către prânz, la Satsat, după ce de dimineaţă stătusem la taclale cu mama, acasă. În timp ce-mi beam cafeaua şi citeam ziarul, mi-a telefonat tanti Nesibe. Mi-a spus să nu mă mai duc pe la ele o vreme, căci în cartier se iscaseră tot soiul de cleveteli neplăcute pe seama noastră, că nu putea să-mi spună totul la telefon, dar că avea veşti bune pentru mine. Cum secretara mea, Zeynep Hanim, ne asculta din

încăperea alăturată şi, pe de altă parte, nu voiam să-mi trădez curiozitatea faţă de tanti Nesibe, n-am întrebat despre ce era vorba.

         După două zile, în răstimpul m-am tot frământat, nerăbdător, tanti Nesibe a venit la Satsat, tot înainte de prânz, cam pe la ora la care-mi telefonase. În ciuda faptului că petrecusem mult timp alături de ea în răstimpul celor opt ani, mi se părea atât de ciudat s-o văd acolo, încât am privit-o o clipă cu ochi goi, de parcă ar fi fost vorba de-o clientă care

venise din cine ştie ce cartier îndepărtat al Istanbulului sau din provincie, ca să schimbe vreun articol defect produs de noi, să ia vreun calendar sau vreo scrumieră distribuită gratuit de firmă şi care ajunsese din greşeală la etajele superioare ale clădirii.

         Zeynep Hamm îşi dăduse de mult seama - poate după felul cum arătam, sau poate pentru că ştia, de fapt, câte ceva - că persoana care venise avea o mare însemnătate pentru mine. Când ne-a întrebat cum doream să fie nessul, tanti Nesibe i-a spus :

         - Dacă aveţi, eu aş lua nişte cafea turcească, fata mea.

         Am închis uşa dintre cele două încăperi. Tanti Nesibe s-a aşezat în faţa biroului meu şi m-a privit drept în ochi:

         - Lucrurile s-au aranjat, a spus ea, nu atât cu aerul că-mi dădea o veste bună, cât cu aerul că sugera cât de simplă era, de fapt, viaţa. Füsun şi Feridun se despart. Dacă-i laşi lui, adică lui Feridun vreau să spun, Lămâia Film, povestea se va rezolva fără mare zarvă. Asta vrea şi

Füsun. Dar mai întâi o să staţi de vorbă amândoi.

         - Feridun şi cu mine?

         - Nu, Füsun şi cu tine.

         Mi-a urmărit prima reacţie de bucurie, oglindită pe chip, iar apoi şi-a aprins o ţigară, s-a aşezat în fotoliu picior peste picior şi mi-a istorisit întreaga poveste, degustând-o, dar fără a se lungi prea mult. Cu două seri în urmă, Feridun venise acasă puțintel afumat - se despărţise, pare-se, de Papatya şi voia să se-ntoarcă la Füsun, dar bineînţeles că ea nu-l mai voia. Între ei se iscase o ceartă, care se lăsase cu țipete pe care, din păcate, le auziseră vecinii şi întregul

cartier, aşa că le fusese tare ruşine. De aceea îmi ceruse tanti Nesibe să nu mă mai duc acolo serile... Mai apoi, Feridun îi telefonase lui tanti Nesibe şi-şi dăduse întâlnire cu ea în Beyoglu. Discutaseră, iar cei doi soţi hotărâseră să se despartă.

         S-a aşternut un moment de tăcere.

         - Am schimbat broasca de la uşa de jos, a spus tanti Nesibe. De-acum, casa noastră nu mai e şi casa lui Feridun.

         M-am gândit că nu doar autobuzele zgomotoase care treceau prin faţa Satsatului, ci întreaga lume se cufundase, o clipă, în tăcere. Văzând că o ascultam ca vrăjit, stând încremenit cu ţigara în mână, tanti Nesibe mi-a depănat din nou întreaga poveste, intrând, de data aceasta, în ceva mai multe amănunte:

         - De fapt, nu m-am supărat deloc pe băiatul ăla, mi-a spus ea, cu afectarea celui care presupune, de fapt, de la bun început că urmează să se ajungă la un anumit rezultat. Da, e foarte larg la inimă, dar e şi foarte slab... Ce mamă ar vrea să-şi dea fata după un asemenea ginere?! a mai spus ea, după care a tăcut o clipă.

         Mă aşteptam ca propozitia următoare să fie ceva de genul ,,desigur, am fost nevoite s-o facem“, dar ea a spus cu totul altceva:

         - Am trăit şi eu ceva de felul ăsta. În ţara asta e foarte greu să fii femeie frumoasă - mai greu chiar decât să fii fată frumoasă... Bărbaţii, o ştii şi dumneata, Kemal, n-au milă de femeile arătoase pe care nu izbutesc să le cucerească, iar Feridun a protejat-o pe Füsun de toate aceste potrivnicii...

         M-am întrebat o clipă dacă nu cumva mă numărasem şi eu printre acele ,,potrivnicii“.

         - Sigur că treaba asta n-ar fi trebuit să dureze atât de mult,