Tăceam, pe jumătate uimit, pe jumătate calm, de parcă mi-aş fi dat seama pentru prima oară de turnura ciudată pe care o luase viaţa mea.

         - Desigur că Lămâia Film i se cuvine lui Feridun! am spus eu apoi. Am să discut cu el. Nu e supărat pe mine?

         - Nu, a spus tanti Nesibe.

         Apoi s-a încruntat:

         - Dar Füsun vrea să discute cu tine la modul serios. Bineînţeles că i-au rămas multe lucruri de spus. O să staţi de vorbă.

         Am decis îndată că urma să mă văd cu Füsun peste trei zile, la ora două după-amiază, la cofetăria Perla din Beyoglu. Tanti Nesibe a plecat fără să mai lungească prea mult vorba,

având aerul că se simțea stânjenită de mediul acela nefamiliar, dar neascunzându-şi, totodată, satisfacția, ca un om bun la suflet ce era.

         Luni, 9 aprilie 1984, pe la prânz, când am plecat în Beyoglu să mă-ntâlnesc cu Füsun, eram fericit şi emoționat ca un tânăr care urmează să se vadă cu o liceană după care tânjeşte de luni de zile. Nu dormisem prea bine în noaptea aceea, pradă nerăbdării, apoi suportasem cu greu orele de dinaintea prânzului, stând la Satsat, după care-i cerusem lui Çetin să mă lase în Taksim din vreme. Piaţa Taksim era scăldată în soare, dar răcoarea bulevardului Istiklal, întot-

deauna cufundat în umbră, vitrinele, intrările cinematografelor, mirosul de umezeală şi praf al pasajelor pe care obişnuiam să le colind cu mama în copilărie mi-au făcut bine. Amintirile şi promisiunea unui viitor fericit îmi dădeau un sentiment de ameţeală şi împărtăşeam optimismul puzderiei de oameni care voiau să mănânce ceva bun, să vadă un film şi să facă târguieli.

         Am intrat şi am aruncat o privire la Vakko, la Beymen şi în alte două-trei magazine, ca să-i cumpăr un dar lui Füsun, dar n-am reuşit să mă decid la ce anume să mă opresc. Tocmai

mă-ndreptam pe jos spre Tünel, ca să-mi mai domolesc emoţia, când am văzut-o pe Füsun în faţa Blocului Egipteanului, cu o jumătate de oră înainte de ora stabilită. Era îmbrăcată cu o rochie albă, nostimă, de primăvară, imprimată cu buline mari, vesele, purta nişte ochelari negri, aţâţători şi cerceii de la tata. Se uita într-o vitrină, aşa încât nu mă observase.

         - Ce coincidenţă, nu-i aşa? am spus eu, ca să intru-n vorbă.

         - Aaa... Bună, Kemal! Ce faci?

         - E o zi foarte frumoasă, aşa că am şters-o de la serviciu, am spus eu, de parcă n-am fi avut întâlnire peste o jumătate de oră şi ne-am fi intersectat din pură coincidenţă. Ce-ar fi

să facem câţiva paşi împreună?

         - Mai întâi trebuie să caut nişte nasturi pentru mama, a spus Füsun. O clientă a insistat să-i termine repede o rochie, aşa că, după ce mă văd cu tine, mă duc acasă, s-o ajut. Vrei

să ne uităm după nişte nasturi de lemn în Pasajul cu Oglinzi?

         Am trecut pe la foarte multe magazine, aflate nu doar în Pasajul cu Oglinzi, ci şi în celelalte pasaje. Ce minunat era s-o privesc în timp ce stătea de vorbă cu vânzătoarele, se

uita la eşantioane de nasturi de toate culorile, punea diverse întrebări şi încerca să încropească un set din tot soiul de nasturi vechi!

         S-a decis pentru un set de nasturi din lemn în stil vechi şi mi i-a arătat:

         - Ce spui de ăştia?

         - Sunt frumoşi.

         - Bine.

         A plătit nasturii pe care aveam să-i descopăr, nouă luni mai târziu, în dulapul ei de acasă, nedesfăcuţi din ambalaj.

         - Hai, vino, să mergem puţin pe jos! am spus eu. De opt ani visez să ne vedem în Beyoglu şi să ne plimbăm împreună.

         - Adevărat ?

         - Serios vorbesc!

         Am mers puţin fără să scoatem o vorbă. Din când în când mă uitam în vitrine, la fel ca şi ea, dar nu eram cu ochii la lucrurile expuse în ele, ci la frumuseţea ei reflectată-n galantare. Nu doar bărbaţii, ci şi femeile ce alcătuiau puhoiul din Beyoglu o priveau admirativ, iar Füsun era încântată de acest lucru.

         - Să stăm undeva, dacă vrei, şi să mâncăm câte-o prăjitură, am spus eu.

         Füsun s-a repezit, fără să-mi răspundă, către o femeie care tocmai se ivise din mulţime şi a îmbrăţişat-o, cu un ţipăt de bucurie. Era Ceyda, însoţită de cei doi băieţi, unul în vârstă de opt-nouă ani, iar celălalt mai mic. În timp ce ele stăteau de vorbă, cei doi puşti echipaţi cu pantaloni scurţi şi ciorapi albi, amândoi ochioşi, plesnind de sănătate şi plini de viaţă, asemenea Ceydei, mă măsurau din priviri.

         - Ce minunat e să vă văd împreună! a spus Ceyda.

         - Acum ne-am întâlnit..., a spus Füsun.

         - Vă potriviţi foarte bine! a spus Ceyda.

         Au stat de vorbă, coborând vocea.

         - Mamă, m-am plictisit, hai să plecăm, te rog! a spus cel mai mare dintre copii.

         Mi-am adus aminte că în urmă cu opt ani, când îl purta pe băieţelul acela în pântece, vorbisem cu Ceyda despre suferinţele mele din dragoste, stând în parcul Taşlik şi privind spre Dolmabahçe. Amintirea aceasta însă nici nu m-a înduioşat, nici nu m-a întristat.

         După plecarea Ceydei, am încetinit pasul în faţa cinematografului Seraiul. Înăuntru rula filmul Melodie fatală, în care rolul principal era interpretat de Papatya. Dacă ceea ce scriau ziarele era adevărat, Papatya bătuse recordul mondial, jucând, în ultimele douăsprezece luni, în nici mai mult, nici mai puţin de şaptesprezece filme şi fotoromane. Paginile de divertisment ale gazetelor lansaseră minciuna conform căreia Papatya primise oferte de roluri principale de la Hollywood, iar Papatya umfla şi mai mult această poveste, afirmând, cu manualul Longman pentru începători în mână, că lua lecţii de engleză şi că avea să facă tot ceea ce-i stătea în putinţă pentru a reprezenta Turcia cum se cuvine. În timp ce studia fotografiile de la intrarea în cinematograf, Füsun a văzut că eu, la rândul meu, îi cercetam cu băgare de seamă expresia întipăritã pe chip.

         - Hai să mergem, draga mea, am spus eu.

         - Nu-ţi face probleme, nu sunt invidioasă pe Papatya, a spus ea cu înţelepciune.

         Am păşit mai departe cu ochii la vitrine, fără să ne vorbim.

         - Îţi stă foarte bine cu ochelari negri, am spus eu. Nu vrei să intrăm