Baronul, însă, constată că nu putea să ignore la rândul său Persoana Regală şi îl privi pe monarh printre gene, căutând pe chipul său un semn, un indiciu care să-i dezvăluie motivul acestei audienţe. Împăratul stătea nemişcat, calm. Aştepta. Zvelt, elegant, îmbrăcat în uniforma cenuşie a Sardaukarului, cu găitane de argint şi aur. Chipul lui ascuţit şi ochii glaciali îi aminteau Baronului de răposatul Duce Leto. Monarhul avea aceeaşi înfăţişare de pasăre răpitoare. Dar părul Împăratului era roşu, nu negru şi în parte ascuns sub coiful de burseg – un coif de culoarea abanosului, cu coroana şi stema de aur a Imperiului.

  Pajii aduseră tronul. Era un jilţ masiv, tăiat dintr-un bloc de cuarţ de Hagal – translucid, verde-albastru, vârstat cu flăcări galbene. Îl depuseră pe podium. Împăratul urcă, se aşeză.

  O femeie bătrână, înveşmântată într-o aba neagră, cu fruntea şi sprâncenele acoperite de glugă, se desprinse din suita imperială, urcă pe podium, se opri în spatele tronului, sprijinindu-şi o mână descărnată pe spătarul de cuarţ. Chipul i se iţi de sub glugă ca o caricatură de vrăjitoare – obrajii scofilciţi, ochii înfundaţi în orbite, nasul lung şi încovoiat, pielea zbârcită şi străbătută de vene proeminente.

  Privind-o, Baronul făcu un efort ca să-şi reprime tremuratul. Prezenţa Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam, Dreptvorbitoarea Împăratului, revela importanţa audienţei. Baronul îşi luă ochii de la ea, încercă să dibuie vreun alt indiciu în alcătuirea suitei. Observă doi agenţi ai Ghildei, unul înalt şi gras, celălalt scund şi gras, amândoi cu ochi cenuşii, blânzi. În mijlocul clicii de lachei o zări pe una din fiicele Împăratului, prinţesa Irulan, despre care se spunea că fusese educată în spiritul celei mai absolute discipline Bene Gesserit, fiind hărăzită să devină Cucernică Maică. Era înaltă, blondă, cu trăsături frumos cizelate, cu ochi verzi care păreau că privesc prin şi dincolo de privirea Baronului.

  — Dragul meu Baron…

  Împăratul catadicsise să-l ia în seamă. Vocea era de bariton, cu inflexiuni perfect controlate. Reuşi să-l facă să simtă salutul ca pe o concediere.

  Baronul făcu o plecăciune adâncă, înainta, aşa cum cerea protocolul, se opri la zece paşi de podium.

  — Am dat răspuns invitaţiei Voastre, Maiestate.

  — Invitaţie! Cârâi baborniţa.

  — Cucernică Maică! O dojeni Împăratul. Zâmbi, observând aerul descumpănit al Baronului, spuse: Mai întâi, aş vrea să-mi spui unde ţi-ai trimis favoritul – pe Thufir Hawat.

  Ochii Baronului săgetară în stânga şi-n dreapta. Se blestemă încă o dată pentru imprudenţa de a fi venit fără garda sa personală. Ştia că nu i-ar fi fost de cine ştie ce folos în faţa sardaukarilor, totuşi…

  — Ei? Făcu Împăratul.

  — E plecat de cinci zile, Maiestate. Baronul aruncă o privire piezişă către agenţii Ghildei, înainte de a-l privi din nou pe Împărat. Trebuia să debarce la o bază a traficanţilor şi să încerce să se strecoare în tabăra fanaticului fremen, Muad'Dib.

  — De necrezut! Exclamă Împăratul.

  Mâna ca o gheară a vrăjitoarei atinse umărul Împăratului. Bătrâna se aplecă, îi şopti ceva la ureche.

  Împăratul dădu din cap, spuse:

  — Cinci zile, zici, Baroane… Şi cum de nu te îngrijorează absenţa lui?

  — Ba mă îngrijorează, Maiestate!

  Împăratul continuă să-l privească. Mut, aşteptând. Cucernica Maică emise un râs scurt, ca un cotcodăcit.

  — Vreau să spun, Maiestate, adăugă Baronul, că mă îngrijorează pentru că peste câteva ore Hawat va fi mort. Şi îi explică suveranului despre efectul otrăvii latente şi despre necesitatea antidotului.

  — Isteaţă treabă, Baroane, comentă Împăratul. Dar unde-ţi sunt nepoţii Rabban şi tânărul Feyd-Rautha?

  — Vine furtună, Maiestate. I-am trimis să inspecteze perimetrul trupelor noastre, ca nu cumva să ne pomenim cu fremenii atacându-ne la adăpostul nisipului.

  — Perimetru! Făcu Împăratul. Scuipase cuvântul ca şi când i-ar fi strepezit gura. Furtuna n-o să se simtă prea tare aici, în bazin, iar nespălaţii de fremeni nu vor cuteza să atace, atât timp cât mă aflu aici cu cinci legiuni de sardaukari.

  — Desigur, Maiestate, se grăbi să aprobe Baronul, dar o eroare comisă din exces de prudenţă nu-i condamnabilă.

  — Ahhh! Exclamă Împăratul. Nu-i condamnabilă. Atunci n-am voie să pomenesc nici despre timpul pe care m-a făcut să-l pierd aiureala asta cu Arrakisul? Nici despre profiturile Companiei CHOAM care se scurg din gaura asta de şobolani? Nici despre atribuţiile de la curte şi treburile de stat pe care am fost nevoit să le amân – ba chiar să le anulez – din cauza afacerii ăsteia stupide?

  Baronul îşi lăsă capul în pământ, înspăimântat de mânia suveranului. Fragilitatea poziţiei sale pe această planetă, izolat, dependent doar de Convenţie şi de friabilul dictum familia al Caselor Mari, îl îngrozi deodată peste măsură. Nu cumva vrea să mă ucidă? Se întrebă. Nu, nu poate s-o facă! Cel puţin, nu atât timp cât celelalte Case Mari aşteaptă acolo sus, gata să profite de orice prilej ca să câştige ceva din tulburările de pe Arrakis.

  — Ai luat ostatici? Întrebă Împăratul.

  — N-avea nici un rost, Maiestate, răspunse. Smintiţii de fremeni ţin câte-o ceremonie funebră pentru fiecare prizonier. Pentru ei, prinşii sunt ca şi morţi.

  — Aşa va să zică! Făcu Împăratul.

  Iar Baronul aşteptă, privind agitat în stânga şi-n dreapta pereţii metalici ai selamlikului, gândindu-se la monstruosul cort din evanimetal, care se ridica de jur-împrejur. Construcţia aceasta era simbolul unei bogăţii atât de uriaşe, încât până şi pe Baron îl copleşea un sentiment de veneraţie. Şi-a adus pajii, gândi el şi toţi servitorii, toţi lingăii; şi-a cărat după el femeile şi însoţitoarele lor… coafeze, dame de companie… Totul, totul… Toată adunătura de paraziţi de la Curte. I-a adus pe toţi, buluc – să se gudure, să urzească tot soiul de mişelii. O ieşire „la ţară” cu Împăratul! I-a adus să-l admire cum o să pună capăt afacerii ăsteia „stupide”, să compună catrene despre bătălie şi imnuri de slavă pentru răniţi.

  — Poate că n-ai căutat ostaticii potriviţi, rosti Împăratul.

  Ştie ceva! Gândi